Li se spunea fetele de pe Firefly Lane1 . Asta se întâmpla demult – cu peste trei decenii în urmă însă acum, stând așa în pat și ascultând viscolul șuierând afară, i se părea că fusese ieri. În săptămâna precedentă (indubitabil, cele mai proaste șapte zile din viața ei), își pierduse abilitatea de a se distanța de amintiri. În ultima vreme, prea des era în visele ei anul 1974; ea era din nou adolescentă, îndreptându-se spre majorat în umbra unui război pierdut, pedalând pe bicicletă alături de cea mai bună prietenă a ei într-o beznă absolută, astfel că părea invizibilă. Locul era relevant doar ca punct de referință, dar ea și-l amintea până în cel mai mic detaliu: o panglică sinuoasă de asfalt, mărginită de o parte și de alta de șanțuri cu apă murdară și de dealuri cu vegetație sălbatică. Înainte să se cunoască, șoseaua aceea părea că nu duce nicăieri; era doar un drum de țară denumit după o insectă pe care nu o văzuse nimeni vreodată în acest aspru cotlon albastru și verde de lume. Pe urmă, au văzut-o fiecare prin ochii celeilalte. Când erau împreună pe povârnișul dealului, în loc de arbori înalți și de gropi nămoloase sau de munți îndepărtați cu piscuri ninse, ele vedeau toate locurile unde aveau să ajungă într-o bună zi. Noaptea, se strecurau afară din casele vecine și se întâlneau pe acel drum. Se duceau pe malul râului Pilchuck și fumau țigări șterpelite, plângeau ascultând versurile cântecului „Billy, Don’t Be a Hero” și își povesteau una alteia totul, împletindu-și viețile, până când, la sfârșitul verii, nimeni nu mai făcea vreo distincție între cele două fete. Tully și Kate deveniră pentru toată lumea care le cunoștea pur și simplu inseparabile, și timp de peste treizeci de ani, acea prietenie fu stăvilarul vieții lor: puternică, durabilă, solidă. Poate că muzica se schimbase odată cu trecerea anilor, însă promisiunea făcută pe Firefly Lane dăinui. Cele mai bune prietene pe vecie.

Crezuseră că va dura, acel jurământ, că într-o zi vor fi două bătrâne, stând în balansoarele lor pe o verandă cu dușumea scârțâitoare, discutând despre etapele din viețile lor și râzând. Acum, avea mai multă experiență, desigur. De peste un an, își tot spunea că este în regulă, că poate merge mai departe fără cea mai bună prietenă. Uneori, chiar credea asta. Apoi auzea muzica. Muzica lor. „Goodbye Yellow Brick Road”, „Material Girl”, „Bohemian Rhapsody”, „Purple Rain”. Cu o zi înainte, în timp ce făcea cumpărături, o versiune neinspirată de muzică ambientală a piesei „You’ve Got a Friend” o făcuse să plângă, chiar acolo, lângă raftul cu ridichi. Trase păturile la o parte și se dădu jos din pat, având grijă să nu-l trezească pe bărbatul care dormea lângă ea. Rămase acolo o clipă, uitându-se la el în întunericul vag. Chiar și în somn, avea pe chip o expresie neliniștită. Ridică din furcă receptorul telefonului și ieși din dormitor, traversând holul cufundat în liniște către terasă. Acolo, se uită la viscolul de afară, făcându-și curaj. În timp ce tastă numerele cunoscute, se întrebă ce avea să-i spună celei care îi fusese cândva cea mai bună prietenă după toate acele luni de tăcere, cum avea să înceapă. Am avut o săptămână proastă… viața mea se duce de râpă… sau, pur și simplu: Am nevoie de tine. Se auzi tonul de apel.