Mora simți că fiecare moleculă din trupul ei era sfâșiată în milioane de frânturi, apoi reconstruită, într-o fuziune extrem de dureroasă. Urmă liniștea. Și întunericul. Încet, lumina își găsi drumul către creierul femeii, iar simțurile reușiră să se trezească din tortură. Știa că e încă în picioare. Mental, își inventarie corpul: descoperi că încă avea două brațe, două picioare și o inimă care bătea. Sau, cel puțin, le putea simți la locul lor. Dar ce se afla dincolo de ea? Ezită, dar deschise ochii. Mai întâi, lumina puternică o orbi; până la urmă, ochii ei se obișnuiră cu soarele arzător și reușiră să rămână deschiși. Privi în jur, neîncrezătoare. Laboratorul dispăruse și în locul lui putea vedea un zid de piatră masiv, în spatele unei mulțimi de tarabe la care precupeții își lăudau zgomotos marfa. Apoi începu să simtă mirosurile: adulmecă țărână încinsă, sudoare, mirodenii, cai și... hmmm, bălegar. Nările i se deschiseră, dornice să absoarbă tot. Răsuflă adânc și, în fine, îndrăzni să se privească: încă purta blugii băgați în cizmele de călărie și tricoul șui. Ochelarii de soare i se odihneau pe creștet, peste părul ei negru și creț, niciodată disciplinat pe de-a-ntregul. Se mai uită o dată la bărbații care vindeau de toate și orice, de la fructe pe care nu le mai văzuse niciodată, până la țesături atât de bogate că îi aminteau de „O mie și una de nopți“. Revelația o lovi ca o palmă: A reușit! Nenorocitul chiar a reușit! Mașinăria a funcționat. Acum sunt într-un alt timp. Dar și într-un alt loc... Ăsta nu e Hollywood-ul anilor ’30. Dar ce e? Negustorii aveau bărbi și purtau turbane. Hainele lor păreau croite din in – un material potrivit, având în vedere arșița care începea să străbată prin hainele Morei. Începu să asculte cu atenție limba pe care o vorbeau. Ca șefă de promoție la Universitatea unde studiase limbi antice cu vreo zece ani în urmă, credea că ar fi capabilă dacă nu să înțeleagă pe deplin, măcar să identifice limba vorbită în jurul ei. Nu se poate... Pe bune? Sună a... La dracu’! E persană antică. Unde m-ai trimis, Alex? Dintr-odată, un negustor trecu pe lângă ea și îi băgă sub nas un sul de țesătură. Spuse că ar fi cea mai fină pânză de in din toată Susa, demnă de veșmintele regelui Xerx es. Susa?! Xerxes?! Creierul Morei alerga acum cu o viteză amețitoare. Glumești, Alex? M-ai trimis în Persia Antică? Xerxes? Aproape cinci sute de ani înainte de Christos? Alex, unul dintre puținii prieteni din copilărie de care rămăsese apropiată, era un fizician sclipitor și, pe deasupra, pasionat de istorie. Dintotdeauna, visul lui fusese să construiască un dispozitiv care să le permită oamenilor să călătorească înainte și înapoi prin timp și spațiu. „Sunt relative, nu? O demonstrează Einstein, nu eu“, îi spunea mereu Alex. Își urmase visul, în ciuda faptului că, în spatele lui, toți membrii comunității științifice îl ironizau și îl priveau ca pe „savantul nebun care visează la mașina timpului.“ Cu câteva ore în urmă, Alex o sunase pe Mora și începuse să vorbească repede și agitat.