Numele meu este Walter Glencorse şi sunt directorul administrativ al Academiei Regale de Ştiinţe din Londra. Lam întâlnit pe Adrian acum vreun an, când a fost repatriat de urgenţă de pe situl astronomic Atacama, din Chile, unde explora cerul, în căutarea stelei originare. Adrian este un astrofizician de mare talent şi, în răstimp de câteva luni, am devenit prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Deoarece el nu visa decât un singur lucru – săşi continue lucrările privind originea Universului – iar eu mă aflam întro situaţie profesională cum nu se poate mai dificilă, bugetul pe care îl gestionam fiind la pământ, lam convins să se prezinte în faţa unei fundaţii ştiinţifice care organiza, la Londra, un concurs încununat cu un premiu generos. Aşa se face că, săptămâni dea rândul, am repetat împreună discursul de prezentare a proiectului său. În această perioadă, între noi sa legat o frumoasă prietenie; dar vam spus deja că suntem prieteni, nui aşa? Câştigătorii concursului nam fost noi: premiul ia fost atribuit unei tinere arheologe, pe cât de impetuoasă, pe atât de hotărâtă. Ea conducea lucrările de săpături în Valea Omo, din Etiopia, când o furtună de nisip ia distrus şantierul şi a silito să se întoarcă în Franţa. În seara când a început totul, ea se afla la Londra, ca şi noi, în speranţa că va câştiga premiul, pentru a se întoarce în Africa şi aşi continua cercetările cu privire la originea omului. Neprevăzutul vieţii este straniu: Adrian o întâlnise pe Keira, tânăra arheologă, în trecut. Trăiseră o dragoste deo vară, dar, de atunci, nu se mai văzuseră. Ea îşi serba victoria; el, eşecul. Şiau petrecut noaptea împreună, iar a doua zi, de dimineaţă, Keira a plecat, lăsândui lui Adrian un pandantiv ciudat, adus din Africa. Acesta era un fel de piatră găsită în craterul unui vulcan de către un băieţel etiopian, Harry, luat sub aripa Keirei, care se ataşase profund de el. După plecarea ei, Adrian a descoperit întro noapte, pe furtună, că pandantivul avea nişte proprietăţi uluitoare. Când o lumină puternică – aşa cum este, de exemplu, fulgerul – îl traversa, acesta proiecta milioane de puncte luminoase. Adrian a înţeles destul de iute despre ce era vorba. Oricât ar părea de uimitor, aceste puncte înfăţişau o hartă a bolţii cereşti, dar nu una obişnuită, ci un fragment de cer, o reprezentare a poziţiei stelelor aşa cum se găseau ele deasupra Pământului, cu patru sute de milioane de ani în urmă. Însufleţit de această extraordinară descoperire, Adrian a plecat so caute pe Keira în Valea Omo. Din păcate, Adrian şi Keira nu erau singurii care se interesau de straniul obiect. Când Keira fusese la Paris ca săşi viziteze sora, îl cunoscuse pe un bătrân profesor de etnologie, un anume Ivory. Acesta a intrat în legătură cu mine şi, până la urmă, ma convins – în cel mai urât mod, trebuie să recunosc – săl încurajez pe Adrian săşi continue cercetările. În schimbul serviciilor mele, mia înmânat o mică sumă de bani şi mia promis că va face o generoasă donaţie către Academie, dacă cercetările lui Adrian şi ale Keirei vor fi încununate cu succes. Am acceptat târgul. Pe atunci, nu ştiam că Adrian şi Keira aveau pe urme o organizaţie secretă care, spre deosebire de Ivory, nu voia cu nici un preţ ca ei săşi atingă scopul, descoperind celelalte fragmente ale pietrei. Adrian şi Keira aflaseră de la bătrânul profesor că obiectul găsit în vulcanul stins nu era singurul de acest fel. Undeva, pe faţa Pământului, se mai găseau încă patrucinci fragmente asemănătoare. Ca urmare, hotărâseră să le găsească. Această căutare ia purtat din Africa în Germania, din Germania în Anglia, din Anglia la frontiera Tibetului, apoi, survolând clandestin Birmania, până în arhipelagul Andaman; acolo, în insula Narcondam, Keira a dezgropat o a doua piatră asemănătoare cu a ei. De îndată ce fragmentele au fost reunite, sa produs un fenomen ieşit din comun: sau atras ca doi magneţi, au căpătat o culoare de un albastru nemaivăzut şi au început să sclipească în mii de focuri. Motivaţi şi mai mult de noua lor descoperire, Adrian şi Keira sau întors în China, fără să ţină cont de avertismentele şi ameninţările primite din partea organizaţiei secrete. Printre membrii acesteia – care poartă, fiecare, numele unui mare oraş – un lord englez, Sir Ashton, acţionează pe cont propriu, hotărât să pună capăt călătoriei lui Adrian şi a Keirei. Doamne, ce am făcut când iam îndemnat să continue? De ce nam înţeles mesajul, atunci când un preot a fost asasinat sub ochii noştri? De ce nu miam dat seama de gravitatea situaţiei, de ce nu iam spus, pe loc, profesorului Ivory să se descurce fără mine? Cum de nu lam prevenit pe Adrian că era manipulat de bătrânul ăla… şi de mine, care îi sunt, chipurile, prieten? Pe când se pregăteau să plece din China, Adrian şi Keira au fost victimele unui groaznic atentat. Pe un drum de munte, o maşină lea împins vehiculul 4x4 întro prăpastie. Apoi, acesta a dispărut în apele Fluviului Galben. Adrian a fost salvat de la înec de nişte călugări aflaţi pe mal în momentul accidentului, dar corpul Keirei nu a mai apărut. Revenit la Londra, după convalescenţă, Adrian a refuzat săşi reia ocupaţia. Îndurerat de pierderea Keirei, şia căutat refugiul în casa părintească din insuliţa grecească Hydra. Adrian era născut din tată englez şi mamă grecoaică. Au trecut trei luni. În timp ce el suferea din cauză căşi pierduse iubita, eu mă perpeleam, înnebunit din pricina sentimentului de vină, când am primit, la Academie, un colet expediat anonim, din China, pe numele lui. În el se găseau lucrurile pe care le abandonase, împreună cu Keira, întro mănăstire, şi o serie de fotografii unde am recunoscuto imediat pe tânăra lui prietenă. Avea pe frunte o cicatrice ciudată. O cicatrice pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci. Lam informat pe Ivory, care ma convins, în cele din urmă, că asta putea fi dovada că ea supravieţuise. De sute de ori am vrut să păstrez tăcerea, săl las pe Adrian în pace; dar cum săi ascund aşa ceva? Atunci, mam dus la Hydra şi, din nou – tot din cauza mea – Adrian a luat, plin de speranţă, avionul de Pekin. Dacă scriu aceste rânduri, o fac cu intenţia de a i le arăta, întro zi, lui Adrian, mărturisindumi, astfel, vinovăţia. În fiecare seară, mă rog să le poată citi şi să mă poată ierta pentru răul pe care i lam făcut. Atena, 25 decembrie a.c. Walter Glencorse, Director Administrativ al Academiei Regale de Ştiinţe. CAIETUL LUI ADRIAN. Camera 307. Prima oară când am dormit aici, nam fost deloc atent la privelişte; pe vremea aia, eram fericit, iar fericirea te face distrat. Mam aşezat la micul birou din dreptul ferestrei. Pekinul se întinde în faţa mea, şi niciodată, de când mă ştiu, nu mam mai simţit atât de pierdut. Până şi ideea de a întoarce capul spre pat mi se pare insuportabilă. Absenţa ta a intrat în mine ca o mică moarte care îşi croieşte neîncetat drumul. Ca o cârtiţă, în pântecele meu. Am încercat cu tot dinadinsul so anesteziez, stropindumi din belşug, cu baijiu, micul dejun, dar nici măcar alcoolul de orez na izbutit. Zece ore cu avionul, fără să închid ochii. Trebuie să dorm înainte dea porni la drum. Câteva clipe de inconştienţă, atâta cer, un moment de abandon, în care să nu mai văd defilând în mintea mea ceea ce am trăit aici. Eşti acolo?