O burniță deasă cădea din cer, aidoma mișcării bruște a unei
perdele. Țipetele pescărușilor conteniră, iar oceanul amuți.
Luminile caselor care se oglindeau în apă se estompară,
devenind cenușii.
Doi oameni înaintau pe plajă. Ea avea pielea albă și arăta bine
în costumul de baie verde, cu toate că era luna mai în Maine și
era frig. El era înalt, vioi; în el ardea o flacără făcându-l
irezistibil. Numele lor erau Lotto și Mathilde.
Preț de un minut, ei priviră niște creaturi țepoase care se

adunaseră într-un ochi de apă și care răscoliră nisipul, făcându-
se nevăzute. Apoi, el îi luă capul între mâini și îi sărută buzele

palide. Ar fi putut muri de fericire chiar în acea clipă. El își
imagină cum apa mării se umflă și se retrage cu ei, purtându-le
trupurile peste colții de coral din adâncuri. Dacă ea i-ar fi fost
alături, gândi el, ar fi ieșit la suprafață cântând.
Era tânăr, avea douăzeci și doi de ani, și se căsătoriseră în
secret în acea dimineață. Având în vedere circumstanțele, putea
fi iertată o asemenea extravaganță.
Când el îi simți degetele pe slip, se înfioră. Ea îl împinse,
făcându-l să urce cu spatele o dună acoperită cu lujeri de flori
de nisip, înspre locul unde movila îi proteja de bătaia vântului,
unde era mai cald. Ascunsă de sutienul costumului de baie,
pielea de gâscă devenise vineție, iar sfârcurile i se vârâseră
înăuntru din cauza frigului. Stăteau în genunchi acum, deși
nisipul era aspru și îi rănea. Însă nu avea importanță. Gurile și
mâinile lor erau ocupate. El îi trase picioarele peste șoldurile lui,
întinzând-o pe jos și acoperind-o cu fierbințeala lui până când ea
se opri din tremurat și începu să-și unduiască spatele. Genunchii
ei juliți erau îndreptați spre cer.
El își dorea cu ardoare ceva negrăit și puternic: ce anume? Să
o sleiască de puteri. Își imagină cum ar fi să trăiască înfășurat în
căldura ei pentru totdeauna.