Archer Baer tocmai devenise tată, în modul cel mai greu de imaginat. Nu că îşi imaginase vreodată aşa ceva! Ce o să se facă un burlac convins, aşa ca el, un bucătar-şef pentru care munca era întreaga viaţă, cu un copil? Nu avea nici măcar plante în casă, pentru că nu avea timp să le ţină în viaţă. Şi era destul de sigur că un copil necesita ceva mai multă îngrijire decât un ficus. Dar, din spusele avocatei care îl sunase cu o săptămână în urmă şi îi dăduse peste cap întreaga existenţă, avea o fiică. O fetiţă pe care nu o întâlnise niciodată, de care nici măcar nu auzise în cei cinci ani de când se născuse. Şi mama ei, Cate, murise întrun accident de maşină şi acum nu avea să mai aibă sansa să o întrebe de ce nu îi spusese niciodată despre copil, deşi îl trecuse ca tată în certificatul de naştere. Totul i se părea o nebunie când se gândea. Chiar şi acum, în timp ce înainta pe Main Street, strada principală din acest orăşel bizar în care crescuse Cate, nu i se părea cu adevărat posibil. Archer tată? 

Nu avea nici un sens. Scutură frustrat din cap,

încercând zadarnic să se trezească. Avea nevoie de o cafea. Trecuseră ani buni de când nu mai fusese treaz la ora asta. Munca în bucătăriile din Paris îl transformase într-o pasăre de noapte. Rareori ajungea acasă mai devreme de unu noaptea. Cum, pentru Dumnezeu, urma să poată avea grijă de un copil? Avocata fusese convinsă că fetitei avea să îi fie mai bine cu el decât cu bunica în vârstă, dar Archer nu era câtuşi de puţin sigur de asta. Nu i-ar fi fost mai bine lângă cineva care să aibă habar ce făcea? Gândurile îi alunecară spre Cate. Deşi nu mai vorbise cu ea de cinci ani, nu îi venea să creadă că nu mai era şi că nu îi putea pune sutele de întrebări care i se învârteau prin minte. Cate Carpenter. O cunoscuse pe când lucra la un restaurant de lux din Boston. Ea era imaginea localului, el – maestru bucătar în devenire. Era frumoasă şi amuzantă. Nu se culcaseră împreună decât de câteva ori. Oricum ştia că urma să plece. Se ducea în Europa să îşi împlinească visul nebunesc de a deveni maestru bucătar cu stele Michelin. Oare de asta nu îi spusese ea despre copil? în atâţia ani, ar fi putut să îi zică de nenumărate ori, aşa că de ce nu o făcuse?