Ares, odată ce era lăsat liber, devenea periculos și înfricoşător. Partenera sa, Enyo, distrugea oraşe, iar copiii lui erau întruchiparea dezbinării, a fricii şi a groazei. De la numele fratelui lui Enyo, Polemos, provin termenii „polemologie", care înseamnă studiul războiului, şi „polemică", adică limbaj agresiv. Polemos a apărut în literatura greacă drept personificarea războiului. Una dintre fabulele lui Esop descrie cum, atunci când zeii şi-au ales perechile, Polemos a întâmpinat dificultăți în găsirea unei partenere. Până la urmă, a rămas doar Hybris, zeița mândriei nemăsurate și a infatuării. Polemos s-a îndrăgostit nebuneşte de Hybris şi a început s-o urmeze pretutindeni. Morala fabulei era că popoarele lumii nu trebuiau s-o lase vreodată pe Hybris să apară în mijlocul lor pentru că, de îndată ce avea să se întâmple acest lucru, războiul ar fi urmat inevitabil. Romanii, de asemenea, puneau războiul pe seama intrigilor zeilor. Eneida lui Vergilius ca ilustrează forţa mistuitoare a războiului, care afectează, în egală măsură, toate părţile implicate, mai ales când conflictul răbufneşte în discordie - război civil. Cu toate acestea, ei au înțeles și aspectele legate de noblețea și de necesitatea războaielor. 

Când s-a transformat în zeul roman Marte, Ares a dobândit demnitate şi a primit laude apărător al poporului, fiind privit mai puțin drept o sursă de dezbinare. Enyo a devenit Bellona, înarmată cu un scut şi o sabie. Ea avea propriul templu, pentru întâlniri ambasadorii străini, elogierea generalilor victorioşi şi declararea războaielor. Dar Bellona nu era nici pe departe un simbol al liniştii. La începuturile epocii romane, ea era venerată cu sacrificii umane şi libații cu sânge. Rolul ei era să îi inspire și să îi îndemne pe soldaţi la violenţă. Vergilius o descrie ca având un bici pătat cu sânge de om. cu Numele zeiței Bellona îşi are originile în cuvântul latin pentru război, „bellum". Acest cuvânt se regăseşte în vocabularul zilelor noastre când spunem despre oameni înclinați spre conflict să sunt belicoşi sau beligeranți. Lingviştii englezi din mileniul I au considerat însă că „bellum" este nepotrivit de asemănător cu termenul folosit pentru frumusețe, respectiv „bellus". 

Prin urmare, au căutat alte variante. Așa a început să fie folosit un vechi cuvânt englez care însemna luptă sau strădanie - „gewin". Acesta a fost înlocuit în cele din urmă cu „werran", din limba germană, care avea aceeaşi semnificaţie şi care este legat de cuvântul englez „worse" (mai rău). „Werran" a devenit „weorr", iar apoi „warre" în engleză și „guerre" în franceză. Războiul are aşadar o istorie îndelungată în asocierea cu discordia şi confuzia, dar şi cu onoarea și cu apărarea a ceea ce este prețuit. Dualitatea războiului înseamnă că acesta este pornit în numele unui lucru cu adevărat important, dar este dus cu mijloace inerent distructive, fără reguli şi greu de stăpânit. Acesta este motivul pentru care cuvântul „război" trezeşte emoții atât de contradictorii. Pe de o parte, descrie consecințele sumbre ale unui conflict - războiul poate distruge popoare. Pe de altă parte, poate fi o sursă de solidaritate extraordinară. Este o înlăntțuire de evenimente tragice şi pline de amărăciune, de cruzime şi de distrugere, dar şi de momente inspiratoare de eroism. 

Maşinăriile războiului ne fascinează la fel de mult pe cât ne îngrozesc efectele acestora. Statele lumii continuă să se pregătească de război, deși pretind că şi-ar dori legi care să înlăture un astfel de pericol. Dacă e nevoie să se lupte, insistă ele, o vor face pentru cele mai îndreptățite motive, ca o ultimă soluţție, și în modul cel mai civilizat. Cultura occidentală, fără a fi un exemplu unic, este impregnată cu un acut sentiment al acestei dualități - războiul este îngrozitor, dar uneori este văzut ca fiind nobil şi necesar. Definim războiul prin prisma acestei dualități, admiţând violența sa inevitabilă, dar pretinzând ca aceasta să fie cât se poate de organizată şi să aibă un scop. Actele aleatorii de violenţă sau conflictele care sunt purtate fără violență nu sunt considerate războaie. Acuzația care se poate aduce războiului este că scopurile slujite nu pot niciodată să justifice costurile. Dacă se pot găsi situații în care această acuzație să fie respinsă, încercările de a justifica războiul ca pe un mijloc de rezolvare a disputelor sunt într-o poziție de dificultate de la apariția armelor nucleare, în 1945. Posibilitatea ca acestea să fie folosite într-un al Treilea Război Mondial a conturat o perspectivă catastrofală, şi nu doar pentru beligeranți, ci şi pentru omenire ca întreg. Într-un astfel de război nu poate exista nobleţe şi nici țel, iar confuzia şi discordia ar atinge cote inimaginabile. Acesta este unul dintre motivele pentru care marile puteri evită declanşarea unui alt mare război, deşi şi-au păstrat inventarul militar şi fac cercetări pentru noi generații de armament. Au studiat fără prea mari eforturi caracterul probabil al unui război viitor și au stabilit că acesta nu ar fi unul căruia i-ar putea supraviețui. Observând acest lucru, în 1985, istoricul John Gaddis a inventat termenul de „Lunga Pace" pentru a descrie perioada de după 1945. Deşi au fost ani în care milioane de vieți s-au pierdut în conflicte violente, în care marile puteri au fost deseori implicate, s-a putut găsi o consolare în absența unui război între acestea.² Poate prin atingerea unor astfel de culmi terifiante ale capacității de distrugere, un eventual război între mari puteri aproape că s-a autoanulat.