Ce înseamnă moartea pentru fiinţa umană? întrebarea este inepuizabilă: e vorba de însuşi misterul omului, abordat dintr-un anumit unghi. Fiecare problemă filozofică autentică le conţine pe toate celelalte în unitatea misterului. Să stabilim aşadar cadrul problemei şi să căutăm o bază experimentală pentru răspunsuri posibile; sîntem întotdeauna obligaţi să lăsăm deoparte probleme de cea mai mare importanţă. Cercetarea noastră ni se pare inevitabilă în stadiul actual al filozofiei. Sîntem foarte departe atît de o adevărată metafizică a morţii, cît şi de una a vieţii.

„Specia umană e singura care ştie că trebuie să moară, şi o ştie numai datorită experienţei.“ Iată constatarea cu care Voltaire, deseori mai neliniştit decît am fi crezut-o, pune problema în adevărata ei lumină încă de la începutul articolului său despre om1. Să examinăm mai îndeaproape cele două teze pe care le conţine această frază atît de plină de înţeles. Fiecare din cele două aserţiuni este susceptibilă de o dublă interpretare: o interpretare care, pe de o parte, poate induce în eroare, şi, pe de altă parte, poate dezvălui esenţa problemei. Cu toate că omul e singura fiinţă care ştie că trebuie să moară, să facem observaţia că şi animalele au unele presentimente ale morţii, însă numai cînd se află sub ameninţarea ei directă. Se întind la pămînt în aşteptarea morţii, atitudine calmă şi demnă, pe care mizantropii au preferat-o celei a multor oameni.