Nu m-am întrebat niciodată ce înseamnă libertatea până în ziua în care l-am îmbrățișat pe Stalin. De aproape, era mult mai înalt decât mă așteptam. Învățătoarea Nora ne spusese că imperialiștilor și revizioniștilor le place să sublinieze că Stalin era mic de statură. În realitate, nu era atât de scund precum Ludovic al XIV-lea, a cărui înălțime, lucru curios, a spus ea, nu o aduceau niciodată în discuție. În orice caz, a adăugat luându-și o mină serioasă, concentrarea pe aparențe, mai degrabă decât pe ceea ce contează cu adevărat, era o greșeală imperialistă tipică. Stalin era un gigant, iar faptele lui erau de departe mult mai relevante decât fizicul său. Ceea ce îl făcea pe Stalin cu adevărat special, a continuat Nora să ne lămurească, era faptul că zâmbea cu ochii. Vă vine să credeți? Să zâmbești cu ochii? Asta pentru că mustața prietenoasă care îi împodobea fața îi acoperea buzele și, prin urmare, dacă te uitai doar la gura lui, nu puteai ști niciodată dacă Stalin chiar zâmbea sau făcea altceva. Dar era îndeajuns să arunci o privire la ochii lui — pătrunzători, inteligenți și căprui — și știai imediat. Stalin zâmbea. Unii oameni nu sunt în stare să te privească în ochi. Au, cu siguranță, ceva de ascuns. Stalin se uita drept la tine și, dacă așa îi venea sau dacă te purtai bine, ochii lui îți zâmbeau. Purta întotdeauna o haină modestă și pantofi cafenii simpli și îi plăcea să-și ducă mâna dreaptă la subsuoara stângă, ca și cum și-ar fi ținut inima. Mâna stângă o vâra de cele mai multe ori în buzunar. 

— În buzunar? am întrebat noi. Nu e nepoliticos să mergi cu mâna în buzunar? Oamenii mari ne spun mereu să ne scoatem mâinile din buzunar. 

— Păi așa și este, a zis Nora. Dar în Uniunea Sovietică e frig. Și oricum, a adăugat, și Napoleon avea mereu mâna în buzunar. Nimeni nu i-a zis vreodată că e nepoliticos. 

— Nu în buzunar, am zis eu timid. În jiletcă. Pe vremea lui, ăsta era un semn de educație aleasă. Învățătoarea Nora m-a ignorat și era pe punctul de a răspunde la o altă întrebare. 

— Și era mic de statură, am întrerupt-o eu. 

— De unde știi tu? 

— Mi-a spus bunica. 

— Ce ți-a spus? 

— Mi-a spus că Napoleon era mic de statură, dar când profesorul lui Marx, Hangel sau Hegel, nu-mi mai amintesc, l-a văzut, a spus că vezi spiritul lumii încălecat pe un cal. — Hangel, m-a corectat ea. Hangel avea dreptate. Napoleon a schimbat Europa. A răspândit instituțiile politice ale Iluminismului. A fost unul dintre cei mari. Dar nu la fel de mare ca Stalin. Dacă profesorul lui Marx, Hangel, l-ar fi văzut pe Stalin călare, nu pe cal, firește, dar poate pe un tanc, ar fi zis, de asemenea, că a văzut spiritul lumii. Stalin a fost sursa vitală de inspirație pentru mult mai mulți oameni, pentru milioanele noastre de frați și surori din Africa și Asia, nu doar din Europa.

 — Stalin iubea copiii? am întrebat noi. 

— Sigur că da. — Chiar mai mult decât Lenin? 

— Cam la fel de mult, dar dușmanii săi au încercat întotdeauna să ascundă lucrul ăsta. L-au făcut pe Stalin să pară mai înspăimântător decât Lenin, pentru că Stalin era mai puternic și mult, mult mai periculos pentru ei. Lenin a schimbat Rusia, dar Stalin a schimbat lumea. De aceea, nu s-a transmis niciodată corect faptul că Stalin iubea copiii la fel de mult ca Lenin. — Stalin iubea copiii la fel de mult ca unchiul Enver? Învățătoarea Nora a ezitat. 

— Îi iubea mai mult? — Știți și voi răspunsul la întrebarea asta, a zis ea cu un zâmbet cald.