Băiatul și fata visau la nave de multă vreme, dinainte să fi văzut Marea Adevărată. Erau navele din poveștile copilăriei, vase magice cu catarge cioplite din lemn de cedru dulce și cu pânze din fir de aur țesute de fecioare. Echipajele lor erau cohorte de șoareci albi, care cântau și spălau punțile cu cozile lor roz. Verrhader nu era însă o navă magică, ci un vas comercial kerchian a cărui cală era ticsită cu mei și melasă. Duhnea a trupuri nespălate și a ceapă crudă, despre care echipajul credea că prevenea scorbutul. Marinarii înjurau, scuipau și jucau cărți pe rații de rom. Pâinea pe care o primeau fata și băiatul era plină de gândaci, iar cabina lor era o cămăruță strâmtă, pe care trebuiau s-o împartă cu alți doi pasageri și cu un butoi de cod în 3 saramură. Dar nu le păsa. Se obișnuiseră repede cu clinchetele clopotelor care marcau orele, cu țipetele pescărușilor și cu bolboroseala de nedescifrat a kerchienilor. Vasul era regatul lor, iar marea, un enorm șanț de apărare ce ținea dușmanii la distanță. Băiatul s-a deprins cu viața la bordul navei la fel de repede cum se deprindea cu toate lucrurile noi. A învățat să facă noduri și să coasă rupturile velelor, iar când i s-au vindecat rănile, a început să tragă de parâme și odgoane alături de ceilalți marinari, iar la nevoie își dădea jos ghetele și se cățăra fără frică pe catarg. Kerchienii se minunau de ușurința cu care zărea delfinii, bancurile de calcani și peștii-tigri cu dungi strălucitoare, de precizia cu care ghicea locul unde avea să iasă la suprafață o balenă, înainte ca spinarea ei lată și noduroasă să despice valurile. Ziceau că s-ar fi îmbogățit dacă ar fi avut măcar o fărâmă din norocul lui. În schimb, fata îi neliniștea. După trei zile pe mare, căpitanul i-a cerut să rămână sub punte cât mai mult cu putință. I-a explicat că era o măsură impusă de superstițiile marinarilor, care credeau că o femeie la bord poate atrage furtuni asupra navei. Și, într-adevăr, așa credeau, dar echipajului i-ar fi prins bine compania unei fete vesele, care spunea glume și se străduia să cânte la fluier. Această fată stătea uneori tăcută și nemișcată lângă balustrada de la proră, strângându-și eșarfa la gât, împietrită ca o statuie sculptată în lemn alb. Această fată țipa în somn și îi trezea pe marinarii care moțăiau în gabie1. Așa că își petrecea zilele bântuind prin pântecele