Nu i-am spus tatălui meu despre bufniţa albă a bunicii. Ştiu că ar fi trebuit s-o fac. La graniţa dintre somn şi vis, se manifestă uneori acele trăiri care nu sau întrupat încă nici în vise şi nici în premoniţii clare, fiind mai degrabă câte puţin din fiecare. Atunci deschizi încet ochii lipiţi de somn, când senzaţia că cineva te priveşte biruieşte căldura şi toropeala care te învăluie ca o ceaţă vătuită. Într-unul din aceste momente am văzut-o. Bufniţa stătea înfoiată pe pervazul scăldat în lumina lunii şi fiecare pană alburie se evidenţia clar în lumina rece. Nu mă deranjasem să trag jaluzelele ieftine şi nici să pun draperiile. De ce-aş fi făcut-o, de vreme ce eu şi tata nu stăteam niciodată mai mult de câteva luni într-un oraş? Am clipit uitându-mă la pasărea cu ochi galbeni. În loc să-mi dea o senzaţie de alinare, căci asta însemna că bunica se gândeşte la mine – şi să nu mă întrebaţi de unde ştiu că morţii se gândesc la cei vii, căci am văzut destule până acum ca să fiu convinsă de acest lucru – am simţit o senzaţie acută de iritare, ca o daltă de spart gheaţa care mi se înfigea în creier. Pasărea avea ciocul negru şi penele aveau un aspect spectral, cu nişte desene ca o pânză de păianjen, nişte umbre pe puful ei alb ca neaua. Se uită o veşnicie în ochii mei toropiţi de somn, înfoindu-se şi pufăind aşa cum făcea bunica ori de câte ori i se părea că cineva se pune cu mine. Oh, nu, nu din nou! Pleacă! De obicei, bufniţa apărea doar când urma să se întâmple ceva interesant sau un lucru îngrozitor. Tata nu o văzuse niciodată, sau cel puţin nu credeam s-o fi văzut, dar îşi dădea seama când mi se arăta mie şi punea mâna imediat pe pistol înainte să apuc să deschid gura şi să-i spun dacă urma să întâlnim un prieten vechi sau să dăm de belea. În noaptea când a murit bunica, bufniţa stătuse pe pervaz, înăuntru, în timp ce ea îşi dădea sufletul, dar nu cred că asistentele sau doctorul băgaseră de seamă. Ar fi spus ceva dacă ar fi văzut-o. Iar eu, până atunci aflasem deja destul de multe lucruri ca să-mi ţin gura. Am stat lângă bunica şi am ţinut-o de mână până şi-a dat ultima suflare, apoi am aşteptat pe hol în timp ce doctorul şi asistentele stăteau aplecaţi deasupra trupului golit de spirit şi îi făceau diverse manevre, după care au scos-o cu o targa din salon. M-am retras în mine ca într-o găoace când doctorul şi asistenta socială au încercat să vorbească cu mine, şi repetam întruna că tata sigur ştia ce se întâmplase şi că era pe drum, deşi habar n-aveam unde era de fapt. Era plecat de trei luni întregi, se dusese să scape lumea de lucruri rele, în timp ce eu o priveam pe bunica stingându-se încet-încet. Bineînţeles, tata a apărut şi el în acea dimineaţă, tras la faţă şi nebărbierit, bandajat la umăr şi cu vânătăi pe obraz. El avea toate actele, a semnat toate foile şi a răspuns la toate întrebările. Totul a ieşit bine, dar câteodată visez acea noapte şi mă întreb dacă o să fiu abandonată din nou pe vreun coridor cu neoane, care miroase a Lysol şi durere sfâşietoare. Nu-mi place acest gând. M-am cufundat în pernă, cu ochii la bufniţa care se înfoia pe pervaz, cu fiecare pană tivită de lumina rece a lunii. Ochii mi se închiseră încet şi întunericul cald mă înghiţi cu totul. Când sună alarma de la ceas, era deja dimineaţă, iar soarele palid de iarnă pătrundea pe fereastră schiţând un pătrăţel de lumină pe covorul maron. Mă zvârcolisem şi mă dezvelisem în somn şi îmi simţeam fundul aproape îngheţat. Tata nu dăduse drumul la căldură mai tare peste noapte. Mi-au trebuit vreo douăzeci de minute bune sub duş ca să mă dezmeticesc cât de cât. Sau să mă simt din nou om. Până să cobor scările tropăind, mă enervasem deja. Şi starea mi se accentua. Blugii mei preferaţi erau murdari şi îmi ieşise un coş cât muntele Pinatubo pe tâmplă, sub claia de păr şaten tern. Mi-am ales un tricou gri, un hanorac roşu şi o pereche de cizme milităreşti. Nu m-am machiat deloc. De ce să-mi mai bat capul? Şi aşa n-o să rămân aici destul de mult încât să-i pese cuiva de mine. Geanta mea de umăr căzu cu zgomot pe podea. Vasele de aseară erau încă teanc în chiuvetă. Tata stătea la masa din bucătărie, aplecat peste cutia cu gloanţe în timp ce umplea încărcătoarele. Fiecare glonţ scotea un clic când aluneca în încărcător. — Neaţa, scumpo. Am pufnit, înşfăcând sucul de portocale, deschizând cutia şi luând o gură zdravănă din băutura rece. M-am şters la gură şi am râgâit cu zgomot. — Ca o adevărată doamnă, spuse tata fără să-şi ridice ochii albaştri şi injectaţi de pe încărcător. Ştiam ce însemna asta. — Ieşi în oraş diseară?