Probabil că nu există vreun subiect care să ne fascineze mai mult decât cel al caracterului. Toţi dorim să ne cunoaştem mai bine şi să ne simţim cât mai confortabil cu maniera în care gândim, simţim şi ne comportăm. Poate că acesta este motivul pentru care teoria ordinii în care ne naştem ne captează imaginaţia – ea oferă un mijloc tulburător de simplu prin care să ne înţelegem pe noi înşine şi pe alţii. Dar cât de multe poate să ne spună această teorie? Ne poate ajuta să înţelegem cum am ajuns să fim așa cum suntem în prezent? Să prezicem modul în care ne vom comporta în anumite împrejurări şi cum vom interacţiona cu alţi oameni? Mulţi dintre noi simt – pe bună dreptate, aş spune – că locul pe care îl ocupă în familie are o semnificație. Indiferent dacă suntem primul născut, mijlociul, mezinul sau singuri la părinți, acest aspect influenţează cu certitudine felul în care gândim, simţim şi ne comportăm. Prin urmare, de ce atât de mulţi dintre noi ajung să fie nemulţumiţi atunci când încercăm să înţelegem rolul precis pe care ordinea naşterii îl joacă în modelarea caracterului nostru? Și de ce descrierile nu se potrivesc niciodată cu exactitate? Motivul, cred, este că nimeni nu s-a gândit la rolul Studiu de caz: pe care îl joacă ordinea naşterii – este ea suficientă în sine sau este doar o componentă a puzzle-ului personalității umane? 

Deşi există destule explicaţii pentru caracteristicile „tipice“ determinate de ordinea naşterii, nu cred că ordinea naşterii în sine a fost plasată vreodată într-un cadru adecvat de analiză. După cum ştie oricine a studiat natura umană, un număr de factori acţionează în permanenţă, modelându-ne caracterul de la naştere – felul în care am fost crescuţi de părinţi, dacă ei sau despărţit ori au rămas împreună, evenimentele traumatice prin care am trecut etc. Desigur, toţi continuăm să ne dezvoltăm într-o anumită măsură de-a lungul vieţii, însă temelia caracterului este fixată în copilărie, în special în primii ani, de la concepere şi până mergem la şcoală, în jurul vârstei de şase sau şapte ani. Experienţele din copilăria târzie şi din adolescenţă – şi chiar de la maturitate – contează, desigur, dar într-o măsură mai mică. Astfel încât mă voi concentra, în principal, asupra primilor ani, având în vedere aspecte precum:

Ce anume ne conferă individualitate – chiar şi în cazul gemenilor identici crescuţi în aceeaşi casă, de aceiaşi părinţi? De ce unii oameni sunt mai ambiţioşi decât alţii? De ce unii oameni au încredere în ei înșiși, în timp ce alţii manifestă nesiguranţă de sine?