Louise, supraveghetoarea - douăzeci şi trei de ani, scundă, cu voce răguşită, jovială -- stă cu tălpile goale pe duşumeaua negeluită, caldă, a cabanei denumite „Balsamina", luând aminte la absența trupului pe care ar fi trebuit să-l vadă cuibărit în patul de jos, de lângă uşă. Ceva mai târziu, intervalul de zece secunde dintre perceptie şi deducţie îi va servi ca dovadă pentru concluzia că timpul este un construct omenesc, că el poate accelera sau poate încetini în prezența emoțiilor, a substanţelor chimice din corp. Patul este gol. Sîngura lanternă din cabană - a cărei absenţă este folosită, chiar şi pe timpul zilei, pentru a semnala că fetele din tabără sunt la toaletă - se află la locul ei, pe raftul de lângă uşă. Louise se răsuceşte încet în cerc, spunându-le pe nume fetelor prezente. Melissa. Melissa. Jennifer. Michelle. Amy. Caroline. Tracy. Kim. Opt fete. Nouă paturi. Numără iar şi iar. În cele din urmă, când nu mai poate să amâne momentul, lasă şi ultimul nume să se ridice la suprafața minţii: Barbara. Patul gol este al Barbarei.