Povestirile didactice ale lui Milton Erickson - cele pc care le-a spus pacienţilor sau cele relatate pelerinilor care au venit să se hrănească din învăţătura sa - sunt originale şi înc.ântătoare. Ele constituie exemple extraordinare de artă a persuasiunii. Unii ar putea spune că sunt mult prea bune pentru a fi azvârli te neglijent pe raftul psihiatrici, căci, chiar dacă intenţia lor a fost una terapeutică, sunt parte integrantă a unei tradiţii mult mai bogate: tradiţia americană a inţelepciunii şi umorului, al cărei reprezentant prin excelenţă este Mark Twain. Am aflat despre realizările uimitoare ale lui Milton Erickson atunci când am inceput să lucrez ca scriitor şi redactor la Mental Rescarch Institute din Palo Alto, în 1963. Adunam material pentru cartea Techniques of Family Therapy împreună cu Jay Halcy. Haley, care înregistrase conversaţii de ceasuri întregi cu Milton Erickson, mi-a spus nenumărate povcşti despre el, făcându-mă să-I ascult ca in transă. Asta făcea parte din activitatea mea de iniţiere in terapia de familie şi a avut asupra mea un impact considerabil. Cu atât mai mult reprezintă o cinste pentru mine faptul de a mi se cerc, optsprezece ani mai târziu, să scriu cuvântul înainte la compilaţia de povestiri didactice ericksoniene realizată de Sidney Rosen. Datorită modului neobişnuit în care Milton Erickson se situează undeva între statutul de terapeut, cel de poet, de om de ştiinţă şi de bard, nu -este deloc uşor să-i descriem activitatea. Transcrierile f>eminariilor sale, deşi uimitoare, sunt întrucâtva nesatisfăcătoare. Cuvântul scris nu poate reda pauzele, zâmbetele şi privirile scrutătoare prin care Erickson îşi marca povestirile, nici nu poate surprinde măiestria vocii şi a tonului caracteristice lui. Pe scurt, cuvântul scris nu poate da măsura felului în care Erickson se irzsinuează. Sidney Rosen a rezolvat această problemă, deşi nu ştiu exact cum a reuşit. Erickson 1-a ales, in calitate de discipol, coleg şi prieten, să editczc acest volum. Ca de obicei, intuiţia lui s-a dovedit corectă. Rosen are darul de a te lua de mână şi de a te insinua în prezenţa lui Erickson. Pare să nu existe niciun obstacol. Am asistat o dată la un spectacol de înot subacvatic in Florida. Publicul stătea într-un amfiteatru subteran, separat printr-un panou de sticlă de un izvor calcaros. Apa era atât de limpede şi de transparentă, încât peştii care înotau aproape de panou păreau că lunecă prin aer. Lectura cărţii de faţă mi-a provocat o experienţă similară, poate pentru că Rosen ne face să percepem intens domeniul relaţional care pentru Erickson însemna mediul lui natural. Primul rând din Capitolul 1 este o remarcă pe care Erickson a făcut-o în prezenţa lui Roscn, şi se rcieră la natura subconştientului. Aşa cum Erickson introduce în povestirile sale reminiscenţe, elemente din biografia personală, gânduri ciudate sau fapte neobişnuite, şi Roscn introduce in comentariul său referiri la una sau la alta dintre intâlnirile cu Erickson, asocieri cu o anumită povestire şi modul în care el însuşi a folosit aceste povestiri lucrând cu pacienţii, oferind totodată, pe tot parcursul cărţii, explicaţii privind diversele tehnici ilustrate în relatări. Comentariul constituie însuşi domeniul relaţional în care sunt proiectate povestirile.