INTRODUCERE 

Când eram mică, una dintre expresiile favorite ale mamei mele era „Nu se ştie niciodată". Trebuia să facem curat în casă sâmbăta pentru că... „Nu se ştie niciodată". Dacă eram în toiul savurării unei mese copioase, trebuia să ne asigurăm că rămâne suficient de multă mâncare pentru că... „Nu se ştie niciodată". Păstram bucăţele mici de foaie cerată, alături de sfoară maronie şi cofraje de ouă goale pentru că... ei bine, înțelegi tu. Am încercat să înțeleg ce anume nu ştiam şi ar fi trebuit să ştiu. Era ceva destul de important, atât cât să streseze un copil. Poate că ăsta era, de fapt, şi scopul. Ce-i drept, avusesem parte de suficiente alarme de incendiu de probă la şcoală şi eram în plin Război Rece - eram chiar învățați să ne ascundem sub pupitre în cazul unor atacuri nucleare. Sau dacă un meteorit ajungea să lovească Pământul, lucru pe care ni l-a spus profesorul nostru de ştiinţele naturii, pe care l-am avut în clasa a treia, domnul Funkhauser. 

Poate că mama ştia că urma, să se întâmple ceva rău şi trebuia să ne pregătim. Obişnuiam să o întreb, dar ea îmi răspundea cu un „Intr-o zi o să înțelegi." Ce să înţeleg? Ce anume urma să înţeleg? Mă obişnuisem cu aproape toate lucrurile astea, dar aveam dificultăți în a pricepe de ce nu puteam să îmi port pantofii de piele lăcuită înainte de Paşte - mai ales că îi cumpărasem în februarie. Singurul lucru pe care îl puteam face era să îi dau cu vaselină ca să nu se crape. Nu-i aşa că era minunat? O tot imploram să mă lase să îi port, dar mama continua să îmi ofere acelaşi răspuns - bănuiesc că acum îl ştii, nu? Ceea ce mă făcea să îmi ies din minți era lenjeria intimă. Întotdeauna îmi cumpăra cei mai hidoşi chiloţei. Îmi spunea că au fost la reducere şi că vânzătoarea i-a spus că nu se vor uza. Ei bine, nu prea ştiu ce credea vânzătoarea că aveam eu să fac cu ei - poate să mă duc într-o mină şi să nu mai ies timp de o lună? De ce trebuiau să fie aşa de rezistenţi? De ce nu puteam să am şi eu unii drăguți şi feminini, cu floricele şi dantelä?