Această abilitate este atât de importantă pentru supraviețuirea noastră, încât avem circuite cerebrale dedicate procesării informațiilor faciale. Testele imagistice pot să identifice locul exact din creier unde se găsește rețeaua noastră de neuroni specializați în citirea feței. Oamenii de știință încă explorează modul în care se dezvoltă aceste circuite neuronale, dar cei mai mulți sunt de părere că este o abilitate, măcar într-o anumită măsură, înnăscută. De la naștere — înainte chiar să poată focaliza cu privirea —, copilul este înzestrat pentru căutarea fețelor. După numai câteva ore, un bebeluș poate deosebi chipul mamei sale de cel al unei necunoscute, iar în numai câteva luni devine expert în identificarea genului, a rasei, a emoțiilor și a altor trăsături de bază. Această legătură față-față este primul limbaj al copilului. Este atât de puternic, încât nou-născuții sunt atrași chiar și de configurațiile care seamănă cu un chip: un șir de două (trei sau mai multe) obiecte deasupra unuia singur. 

Dar nu reacționează dacă această configurație — sau chiar o față umană — este așezată cu susul înjos. Am avut la un moment dat o experiență amuzantă la un eveniment corporativ, unde fusesem invitat să vorbesc în fața a vreo 200 de programatori. Am fost nevoit să râd când directorul executiv m-a prevenit că voi fi prezentat ca „life coach“, întrucât „cititor de fețe“ părea prea ezoteric. însă chiar aveam de gând să vorbesc despre viață și mai ales despre ce anume dezvăluie fețele noastre (și ale celorlalți) în privința modului în care trăim. Mi-am început discursul desenând un oval mare pe tablă, cu o linie verticală scurtă pe mijloc și una orizontală dedesubtul ei. Apoi m-am dat la o parte și i-am invitat să emită păreri. Au trecut mai multe minute de tăcere absolută, începusem să mă agit când, în sfârșit, am văzut o mână ridicată și am întrebat: 

— Ce vezi? — Butonul de închidere de pe telecomandă, a zis tipul. Sigur că nu desenasem un buton de închidere, ci schița unei fețe, linia verticală reprezentând nasul, iar cea orizontală, gura. Dar pentru că desenul meu nu avea ochi, nimeni nu a putut ghici ce reprezenta. Atât de profund ne este imprimat modelul cu două obiecte deasupra unuia singur în legătură cu fizionomia umană. Modul în care interpretăm brusc o imagine de acest tip drept un chip este motivul pentru care emoticoanele — formate doar din două puncte și o linie — pot să transmită atâtea și atâtea semnificații.