Poți să începi din nimic și acolo unde pare că nu e nimic și nicio soluție, se va făuri o cale. – Reverendul Michael Bernard Beckwith; fost consumator de droguri, ulterior consumator de spiritualitate, ulterior un tip foarte tare și o adevărată sursă de inspirație Obișnuiam să cred că astfel de citate sunt niște aiureli. Nici nu înțelegeam la ce se refereau. La o adică, nici nu-mi păsa, mă credeam prea grozavă. Puținele lucruri pe care le știam despre lumea spiritualității/dezvoltării personale mi se păreau de un prost gust impardonabil: aveau un iz de disperare, de osanale bisericești și de îmbrățișări nedorite din partea unor străini dezagreabili. Și mai bine nici nu-ți spun cât de arțăgoasă eram când venea vorba de Dumnezeu. În același timp, erau multe lucruri din viața mea pe care doream cu disperare să le schimb și, dacă aș fi putut să îmi demolez atitudinea superioară, chiar mi-ar fi prins bine să mă ajute cineva în acest sens.

Ce vreau să spun e că, în linii mari, îmi mergea destul de bine ‒ publicasem vreo două cărți, aveam mulți prieteni minunați, o relație apropiată cu membrii familiei, un apartament, o mașină în stare de funcționare, mâncare, dinți, haine, apă potabilă ‒ comparativ cu majoritatea oamenilor de pe planetă, categoric trăiam în puf. Însă, comparativ cu lucrurile de care știam că sunt capabilă, hai să zicem că eram neimpresionată. Întotdeauna m-am simțit de parcă, Pe BUNE, doar de atât sunt în stare? Serios? Luna aceasta voi câștiga doar atât cât să-mi plătesc chiria? Din nou? Și îmi voi pierde încă un an mergând la întâlniri cu o grămadă de ciudați, ca să ajung iar în niște relații instabile, care nu se bazează pe niciun angajament, și pentru a crea și mai multe drame? Pe bune? Și mă voi întreba serios care este scopul meu mai profund și mă voi scălda pentru a mia oară în acea mocirlă a nefericirii?