În 1995 mi-am luat un an sabatic. Timp de 12 luni, practic nu am făcut nimic. A fost perioada marcată de cea mai profundă inspirație spirituală din întreaga mea viață. În linii mari, n-am făcut decât să mă relaxez. Am citit, am făcut drumeții și am dormit. Am gătit și am mâncat, am meditat și am scris. Nu am avut un program, nici vreun proiect și nici lucruri pe care „trebuia“ să le fac. Am reflectat la multe probleme în această perioadă complet deschisă, lipsită de o organizare precisă. Pe de o parte, am început să citesc, fără grabă, transcrierile brute ale prelegerilor pe care le-am ținut între 1987 și 1994, adunate în două cutii de carton. Spre deosebire de discuțiile din orele de meditație dathun, care au alcătuit cartea The Wisdom of No Escape [Înțelepciunea situației fără ieșire] și de exercițiile mentale lojong, care stau la baza cărții Start Where You Are [Începe din punctul în care te afli], aceste prelegeri păreau să nu aibă un punct comun. Din timp în timp mă uitam la câteva transcrieri. Mi s-a părut că acoperă toată gama, de la stilul pedant la unul încântător. Era interesant, dar și jenant să mă confrunt cu această abundență de cuvinte ce îmi aparțineau. Treptat, pe măsură ce citeam mai mult, am început să înțeleg că, într-un fel, indiferent ce subiect alegeam, în ce țară sau an țineam cuvântarea, vorbeam mereu despre aceleași lucruri, la nesfârșit: nevoia profundă de maitri (bunătatea plină de iubire) și, pornind de aici, trezirea unei atitudini de compasiune neînfricată față de durerile noastre și ale altora. 

Mi se părea că, în spatele fiecărei prelegeri, se afla ideea că putem păși pe un teritoriu complet nou și ne putem relaxa într-o situație lipsită de justificare. Cealaltă temă de fond era dizolvarea tensiunii dualiste dintre noi și ei, dintre asta și cealaltă, dintre bine și rău, adresând o invitație acelor lucruri pe care de obicei le evităm. Profesorul meu Chögyam Trungpa Rinpoche a descris această situație drept aplecare spre punctele ascuțite. Mi-am dat seama, dintr-odată, că în toți acei șapte ani doar încercasem să înțeleg și să comunic instrucțiunile utile și îndrăznețe pe care Trungpa Rinpoche le-a transmis elevilor săi. Pe măsură ce revedeam materialele strânse în cutii, am înțeles că mai am mult până când voi reuși să apreciez cum se cuvine ceea ce mi s-a predat. Am mai înțeles că, punând în practică sfaturile lui Rinpoche, cât de bine puteam, și încercând să le comunic celorlalți această experiență a căii urmate de un elev, descoperisem un fel de fericire și mulțumire fundamentale pe care nu le cunoscusem până atunci. Mi-a venit să râd văzând că, exact așa cum spusesem adesea, împrietenirea cu propriii demoni și cu nesiguranța pe care o aduc cu ei are drept efect o relaxare, o bucurie foarte simplă și prea puțin evidentă. Cam pe la jumătatea anului, editoarea mea Emily Hilburn Sell m-a întrebat, din întâmplare, dacă mai am prelegeri pe care să le poată folosi pentru o a treia carte. I-am trimis cutiile de carton. Ea a citit transcrierile și a avut inspirația de a se adresa editurii Shambala Publications: „Avem o nouă carte“. În următoarele șase luni, Emily a ales și a schimbat și a șters și a editat, iar eu am beneficiat de luxul de a continua să lucrez mai departe la fiecare capitol, după pofta inimii. Când nu mă odihneam, nu priveam oceanul sau nu urcam pe dealuri, eram total absorbită de aceste prelegeri. Odată, Rinpoche mi-a dat următorul sfat: „Relaxează-te și scrie“. În acel moment nu părea probabil că voi face vreunul dintre aceste lucruri, dar, după mulți ani, iată-mă urmându-i instrucțiunile.