Partea I. În viaţa mea nu am tras linii în calendar. Nu pot să definesc clar unde şi când a început totul. Despre acceptarea a ceea ce eşti; natura învăţăturii; cheia înţelepciunii; puterea de a spune NU; minciuna ca adevăr universal acceptat; conformism; despre temperament coleric şi izbucniri violente. Cert este că sunt un ticălos. De curând mi-am dat seama. Sunt ticălos, neserios şi lipsit de virtuţi. Sunt ceea ce alţii numesc „rău”. Dar. Totul e discutabil. A accepta acest fapt e un prim pas spre ELIBERARE. Eliberarea unor concepţii. Omorârea unor clişee. 

O revoluţie a minţii! Câteodată totul pare atât de simplu. Mă gândesc la vremurile de demult, când credeam că ar putea exista şi o altă cale. Nu pot să spun că mă simt pierdut, ci mai degrabă sunt convins de faptul că m-am regăsit. Adevărata mea natură. Cea de primată adaptată unei societăţi tehnologice. Pretinsa umanitate din noi nu este decât o negare a naturii animalice, iar tot răul şi nefericirea oamenilor se trage de aici, din refuzul de a accepta această nouă ordine pe care EU vin să o ofer. Sunt un deschizător de drumuri. Am ştiut asta din clipa în care i-am spus educatoarei din grădiniţă că e o vacă limitată, imbecilă şi mediocră. Îi făceam scandal şi nu o lăsam să-şi ţină lecţia. De ce aş fi lăsat-o? Voia să ne dreseze pe toţi ca pe nişte animale de circ. Ne puteam să batem din palme ca focile alea cretine ce se joacă cu mingea ca să amuze proştii. Tot ce trebuie să ştii este deja în tine! Nimeni nu are nevoie de toţi acei educatori care vor să mutileze oamenii şi să-i programeze să gândească similar. Unii pur şi simplu sunt altfel! Referitor la gândirea uniformă a oamenilor, m-a întrebat cineva odată – de ce oamenii sunt proşti? Pentru că se nasc ei aşa? 

I-am răspuns că unii, da, se nasc proşti, dar cei mai mulţi devin proşti de-a lungul vieţii. Şi încă de tineri! Educaţia îi prosteşte. Îi dobitoceşte şi îi dresează. Nu-mi place ce se întâmplă cu oamenii şi sunt destul de sceptic în ceea ce priveşte educaţia. Am văzut mulţi oameni deştepţi, promiţători, care aveau ceva frumos de oferit lumii, dar s-au dus la şcoală şi s-au tâmpit. După ani şi ani de educaţie şi dresaj intelectual sclipirea aia din ochi le-a dispărut. Parcă erau morţi pe dinăuntru. Am vorbi cu un prieten. I-am spus că totul e o minciună. El îmi răspunde că asta nu e decât vârful! Nu sunt eu singurul „optimist”. Mi-a spus să intru în concret şi să văd câtă viermăraie e. Într-adevăr, e facil să priveşti doar în jur şi să vezi minciuna. Dar asta e nimic faţă de concret, de cazurile particulare, de minciuna fiecăruia în faţă oglinzii lui, în faţa mea sau a celorlalţi. Generalizarea are rolul pervers de a ascunde mizeriile concretului. Dacă te apleci asupra unui subiect şi-l diseci fără milă, realizezi că fetidul care descrie cel mai bine situaţia e un termen atât de moale. Spunem că „Oamenii sunt proşti!” şi ne rezumăm la atât. Ne resemnăm cu acest gând dar când privim un caz particular al prostiei generale ne speriem. Mulţimea ne salvează. Poate şi din cauza asta omul se simte mai bine în comunităţi cât mai numeroase pentru că altfel imaginea colcăielii din fiecare va duce la debilitarea întregii mici comunităţi. Mulţimea ne protejează: „Suntem toţi proşti, dar rămânem uniţi!” Am un temperament coleric. În general sunt o fire introspectivă, calmă, liniştită, dar câteodată explodez cu o aşa putere încât ceva în jurul meu întotdeauna se sparge. Mă întreabă lumea – de ce sunt uneori violent? De ce sunt agitat şi nu-mi găsesc liniştea, de ce întotdeauna vreau să mă lupt cu cineva, vreau să distrug ceva, vreau să dobor o nouă limită? De ce nu accept ordinea din jurul meu, de ce nu sunt şi eu ca ceilalţi: simplu, calm, mulţumit, liniştit? Eu aş adăuga: monoton, redundant, gol, paralizat, mort? 

De ce? De ce aş fi? Sângele curge în noi pentru a ne trăi viaţa. În mine sângele curge mai repede decât în ceilalţi. Sunt plin de energie şi viaţă. Un adevărat temperament războinic. E ceva cu care oamenii ar trebui să-şi dorească a se mândri. Dar de ce toţi vor să îi facă pe ceilalţi să se nască, să trăiască, să mănânce, să bea, să se cace, să se fută, să voteze, să muncească, să se căsătorească şi să moară ca ei? De ce? Unii pur şi simplu. Sunt altfel! Dar totuşi, de ce sunt eu câteodată atât de violent? Se spune că o vorbă inteligentă e mai eficientă decât o mie de palme. Dar câteodată o palmă face mai mult decât o mie de vorbe inteligente. Iar asta se întâmplă mult mai des decât ne place nouă să credem! Despre o presupusă boală; fostul meu psiholog; eliberarea lui prin durere; ce este adevărul; teama de adevăr; hormonii de primăvară; şi despre suficienta, răutatea şi mediocritatea oamenilor. Mai demult încercam să vindec această presupusă boală, dar mai mult ca sigur că mă aflam pe un drum greşit! Şi când spun asta, mă gândesc la fostul meu psiholog cu care îmi plăcea să discut nimicuri. Sau cel puţin, dacă ar mai fi trăit, mi-ar spune acelaşi lucru cu specifică-i imbecilitate genială de care a dat întotdeauna dovadă: „Nu există boală care să nu poată fi vindecată.” Ce cretin! Totuşi. Poate avea dreptate. Nimeni nu m-a putut vindeca deoarece eu nu aveam nici o boală. Îmi negam adevărata fire. Singurul lucru cu adevărat inteligent pe care l-a spus a fost cu o clipă înainte de a-i înfige pixul în cap. 

Mia spus că fiecare are nebunia lui. Auzind a mia oară vorbele acestea, atât de profunde şi totodată atât de ieftine şi de inutile, mi-am dat seama că el nu poate ajunge mai departe de atât. Doctorul acela, pe care-l consideram ca având o inteligenţă peste medie, care câteodată dădea semne că m-ar înţelege în profunzimea naturii mele, nu avea suflet! El nu era un suflet, ci un creier care analizează, spune, vorbeşte, dă răspunsuri şi generează întrebări exact ca o maşină. Poate cândva a avut suflet, dar în timp acea scânteie s-a stins în el, mintea luând locul inimii, luând locul inspiraţiei şi instinctului. A fost de datoria mea să-l eliberez!