Nu eram sigură la ce să mă aștept când am intrat la Café Rev, dar eram cât se poate de convinsă că nu la poza mea în spatele barului, sub îndemnul vioi „Nu o serviți“. Fotografia era prinsă pe perete cu un magnet galben cu o mutră încruntată pe el. În primul rând, nu mai pusesem în viața mea piciorul în Knockemout din Virginia, cu atât mai puțin să fi făcut ceva care să merite o pedeapsă așa de înfiorătoare ca interzicerea accesului la cofeină. În al doilea rând, ce-ar fi trebuit să faci în orășelul ăsta prăfuit ca să ți se spânzure portretul de stâlpul cafenelei locale? Ha. Stâlp de cafenea. Pentru că eram într-o cafenea. Doamne, amuzantă mai sunt când sunt prea obosită să mă țin pe picioare! Și oricum, în al treilea rând, era o poză incredibil de nefericită. Arătam de parcă aș fi avut o relație de durată în trei cu patul de la salonul de bronzat și un rimel ieftin. Chiar atunci, realitatea a pătruns în capul meu extenuat, năucit și plin până la refuz de agrafe. Tina reușise din nou să-mi facă viața un picuț mai grea. Ceea ce era ceva, ținând cont de ce se petrecuse în ultimele douăzeci și patru de ore. 

— Pot să… Bărbatul din spatele barului, cel care era în măsură să-mi dea neprețuitul meu latte, a făcut un pas în spate și a ridicat palmele cât niște farfurii. 

— Nu vreau probleme. Era un bărbat zdravăn, cu piele închisă la culoare și netedă și cu un cap cu formă frumoasă, ras complet. Barba îngrijit tunsă era albă ca zăpada și am zărit câteva tatuaje ițindu-se de sub gulerul și mânecile costumului de lucru. Pe uniforma ciudată era brodat numele Justice. Am încercat cel mai cuceritor zâmbet al meu, dar din cauza unui drum cu mașina care durase toată noaptea, pe care-l făcusem plângând printre genele false, a părut mai mult o strâmbătură. 

— Nu-s eu, am zis și am arătat spre poză cu un deget cu manichiură franțuzească ciobită. Eu sunt Naomi. Naomi Witt. Bărbatul m-a privit bănuitor înainte să scoată din buzunarul de la piept o pereche de ochelari și să și-i pună pe nas. A clipit, apoi m-a măsurat din cap până-n picioare. Am văzut cum începe să priceapă. 

— Gemene, i-am explicat. 

— Ei, na, a șoptit el și și-a trecut prin barbă una dintre mâinile alea mari. Justice încă părea un pic sceptic. Nu-l prea puteam acuza. La urma urmelor, câți oameni chiar au un geamăn diabolic? 

— Aia-i Tina. Sora mea. Trebuia să ne întâlnim aici. Deși de ce voia sora mea geamănă cu care nu mai aveam niciun fel de relație să ne întâlnim într-un local unde era clar că nu e binevenită era altă întrebare pe care eram prea obosită s-o pun. Justice încă se uita la mine și mi-am dat seama că privirea îi zăbovea pe părul meu. Fără să mă gândesc, mi-am dus mâna la cap și pe podea a căzut plutind o margaretă ofilită. Hopa! Probabil că ar fi trebuit să mă uit în oglindă, la motel, înainte să scot nasul în public, arătând ca o ciudată despletită, cu mințile vraiște, care se întoarce de la un festival cu costume. 

— Uite, îi spun și-mi vâr mâna în buzunarul șortului de yoga, de unde scot permisul de conducere. Vezi? Sunt Naomi și mi-aș dori foarte, foarte tare un latte uriaș. Justice a luat permisul și l-a cercetat, apoi s-a uitat iar la fața mea. În cele din urmă, expresia lui indiferentă s-a transformat și a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Fir-aș al naibii! Mă bucur de cunoștință, Naomi. — Și eu mă bucur să te cunosc, Justice. Mai ales dacă o să-mi faci băutura cu cofeină mai sus pomenită. 

— O să-ți fac un latte de o să ți se ridice părul în cap, mi-a promis el.