ÎNTÂI SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NASTERE. Voi, dragii mei prieteni Goutami si Parbati, voi ati fost cei care ati insistat sa mi-o sarbatoresc, dar nici n-ati banuit ca-n seara asta, pe când rasunau muzica si recitarile si râsetele, eu am fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, rascolitor, m-a ravasit si m-a purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut. E miezul noptii, poate fi si doua noaptea. Sunt singura, pe veranda. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumatate din Ursa Mare, ca un etern semn de întrebare priveste în jos, catre mine - întrebari peste întrebari. Dar de ce revine aceasta întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obisnuiam sa ma întreb uneori de ce mi-a fost dat sa traiesc o asemenea întâmplare fara urmari. Acum vad ca ea n-a avut nici început, nici sfârsit. Stelele sunt stralucitoare, ele au fost martore ale suferintelor unor oameni fara de numar, întocmai cum astazi ma urmaresc pe mine. Stelele îmi cheama întreaga fiinta. Ma simt de parca n-as fi aici, dar mai sunt înca aici. As putea sa plec vreodata în alta parte? Aceasta e lumea mea. În patul lui, sotul meu doarme linistit. Câta încredere are în mine. El nici nu ma cunoaste prea bine; desi ma iubeste atât. Sunt întru totul a lui, dar poate ca el a simtit ca pentru mine mai exista ceva. Totusi, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viata mea e împlinita. Tot ce-as fi putut darui lumii, simt ca am daruit. Stiu ca am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoratiei ce arde ca flacara nestinsa. Mi-am gasit rostul si împlinirea daruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine si atunci, de ce, începând de ieri, viata mea s-a schimbat într-atât?