Os te iubesc mâine, fiindc ast zi nu te cunosc. Am început prin a coborî scările clădirii vechi în care locuiam, puţin cam grăbit, recunosc. La parter, mâna, cu care mă ţinusem de balustradă, mirosea a ceară de albine: îngrijitoarea lustruia metodic lemnul până la cotul celui de-al doilea palier lunea şi apoi către ultimele etaje, joia. Cu toate că lumina poleia faţadele caselor, trotuarul era încă lucios de la ploaia din zori. Şi când te gândeşti că, mergând aşa cu paşi vioi, nu ştiam încă nimic, habar nu aveam de tine, tu, care aveai să-mi dăruieşti într-o zi cel mai frumos cadou pe care viaţa îl face bărbaţilor. Am intrat în micuţa cafenea de pe strada Saint-Paul, în buzunare aveam timp berechet. Eram cu toţii trei la bar şi printre puţinii care să dispună de o asemenea avere în acea dimineaţă de primăvară. Şi apoi a intrat tata, în fulgarin, cu mâinile la spate; s-a sprijinit cu coatele de tejghea, ca şi cum nu m-ar fi văzut, cu eleganţa lui caracteristică. A cerut o cafea tare şi am putut să-i văd zâmbetul pe care încerca să-l ascundă de mine, însă fără succes. A lovit puţin în tejghea şi mi-a dat de înţeles că încăperea e „sigură”, că pot în fine veni mai aproape. Pe când îi atingeam în trecere haina, i-am simţit puterea, greutatea tristeţii de pe umeri. M-a întrebat dacă sunt „în continuare sigur”. Nu eram sigur de nimic, dar am dat din cap. Atunci, foarte discret, şi-a dat la o parte ceaşca de cafea. Sub farfurioară, am văzut o bancnotă de cincizeci de franci. Am refuzat s-o iau, dar şi-a încleştat tare fălcile şi a mârâit spunându-mi că, dacă vrei să porneşti la luptă, trebuie să ai burta plină. Am luat hârtia şi, din privirea lui, am înţeles că era momentul să plec. Mi-am aranjat mai bine şapca, am deschis uşa cafenelei şi am luat-o înapoi pe stradă în sus. Am privit pe furiş spre bar, unde era tatăl meu; el mi-a oferit ultimul lui zâmbet, atrăgându-mi atenţia că aveam gulerul strâmb. În privirea lui era ceva imperios şi am avut nevoie de ceva ani ca să înţeleg acest lucru, dar azi e de ajuns să închid ochii şi să mă gândesc la el, pentru ca ultima sa imagine să revină, intactă. Ştiu că pe tata îl întrista plecarea mea şi mai cred că presimţea că nu aveam să ne mai revedem. Nu se gândise la moartea lui, ci la a mea. Mă gândesc mereu la acest moment din cafeneaua des Tourneurs. Un bărbat are nevoie, desigur, de mult curaj pentru aşi îngropa fiul pe când soarbe o cafea cu cicoare, chiar lângă el, pentru a rămâne tăcut şi a nu-i spune „Te duci imediat înapoi 5 - COPIII LIBERTĂŢII - acasă şi te apuci de lecţii”. Acum un an, mama s-a dus să ia de la comisariat însemnele galbene1. Pentru noi era semnalul exodului şi plecam la Toulouse. Tata era croitor şi niciodată nu ar fi cusut mizeria aia pe vreo haină. În acest 21 martie 1943 am optsprezece ani, urc în tramvai şi plec spre o staţie care nu apare pe nici o hartă a oraşului: plec să caut maquis2-ul.