Vizitatorii sosiţi în timpul nopţii nu aduc niciodată veşti bune. Pe Lady Agnes Westerfield o treziră ciocăniturile din uşa de la aripa locuită de ea a întinsului Conac Westerfield. Pentru că servitorii ei dormeau două etaje mai sus, îşi luă papucii şi se înfăşură în halat, cu gândul să pună capăt zgomotelor înainte ca elevii ei să se trezească. În timp ce se îndrepta spre uşă, lumânarea arunca umbre ciudate. O ploaie măruntă, mocănească, bătea în fereastră, accentuată de cele două sunete grave ale orologiului de pe coridor. În zona dealurilor liniştite din Kent, era puţin probabil ca hoţii să bată la uşa din faţă, însă întrebă totuşi:

— Cine-i acolo?

— Randall.

Recunoscând vocea familiară, deschise uşa. Inima i se opri în loc atunci când îi văzu pe cei trei tineri înalţi, pe treptele din faţa casei. Randall, Kirkland şi Masterson făcuseră parte din prima ei generaţie de studenţi – acei „lorzi pierduţi“ care aveau nevoie de îngrijire şi de educaţie specială. În acea clasă fuseseră şase băieţi care deveniseră mai apropiaţi decât fraţii. Pe unul îl pierduseră în haosul din Franţa; altul era în Portugalia. Faptul că ceilalţi trei apăruseră cu ochii plini de tristeţe nu era deloc de bun augur. Le făcu semn să intre. — E vorba de Ballard? întrebă ea, dând glas îngrijorării pe care o simţea de luni întregi. Portugalia e un loc periculos, în care mişună armata franceză.

 — Nu e Ballard. Alex Randall intră şi-şi scoase haina udă leoarcă de ploaie. Şchiopăta de la o rană pe care o căpătase în peninsulă, însă era încă ridicol de frumos în uniforma stacojie de armată.

— E vorba de< de Ashton, adăugă el. Ashton era al şaselea din clasa lor, cel mai misterios şi, probabil, cel mai îndrăgit dintre toţi. Ea îşi adună toate puterile:

— E mort?

— Da, răspunse sec James Kirkland. Am aflat vestea la club şi-am urcat imediat în şa să venim să vă spunem. Ea închise ochii, cuprinsă de disperare. Nu era drept ca tinerii să moară, în timp ce bătrânii continuau să trăiască. Însă aflase de mult că viaţa nu e dreaptă.