Romanul Sodoma şi Gomora a cunoscut numeroase avataruri (dar care dintre romanele lui Proust nu le-a cunoscut?), structurîn-du-se treptat, versiune după versiune, prin introducerea - procedeu de înglobare de asemenea foarte proustian - unor elemente discontinui, mobile, răspîndite prin diferitele Caiete şi bruioane. Simetria din structura titlului o anunţă pe cea a romanului însuşi: întîlnirii dintre domnul de Charlus şi Jupien de la începutul romanului, îi răspunde episodul final, în care naratorul află că Albertine le cunoaşte pe domnişoara Vinteuil şi pe prietena ei. Sînt introduse astfel Prizoniera şi Albertine a dispărut, pe care Proust le va include multă vreme în Sodoma^i Gomora (în 1922, ele se numesc încă Sodoma şi Gomora III şi IV). între cele două „scene" frapante, şocante chiar - după Proust însuşi, care îşi va avertiza de nenumărate ori editorii şi prietenii cu privire la caracterul special al romanului său -, progresează, se ţes şi întreţes cele două teme, sodomită şi gomoreeană, prima supusă unei priviri necruţătoare şi care nu o dată o vede caricatural, cea de-a doua mai curînd sugerată, insidios introdusă, prin mici tuşe succesive, repetate, dar discrete. O altă simetrie era explicit prevăzută de Proust în planul ciclului în căutarea timpului pierdut, publicat o dată cu ediţia originală a volumului La umbra fetelor în floare: punerea în corespondenţă şi tensiune a două momente de manifestare a memoriei involuntare, cel în care naratorul îşi aminteşte (recreînd abia atunci un trecut uitat şi adevărul lui) de moartea bunicii şi, respectiv, de scena de lesbianism de la Montjouvain, la care asistase fără a fi văzut, amintire ce-1 determină să plece din Balbec. Aceste două evenimente ale memoriei involuntare....