DOAMNE, POATE OARE OMUL GĂSI ÎNTR-ADEVĂR DREPTATEA în lumea asta? Sau justiția este doar o iluzie, o monedă calpă, un miraj? Și, dacă ne îndoim de această justiție, de ce să nu ne facem dreptate cu propria noastră mînă? Putem să-i lăsăm pe alții să decidă cît am suferit? Totul se poate cîntări, dar nu și viaţa. Pot ei să spună că viața asta a valorat cinci ani, cealaltă zece?... Brusc, în sala tribunalului se lăsă o liniște adîncă. Intra comisarul Cattani! Înainta cu capul ridicat, cu ochii aproape închiși, orbit de blițurile fotoreporterilor. Toţi își ridicară privirile ca să-l vadă. Doi polițiști cu o mină gravă și respectuoasă se dădură la o parte ca să-l lase să treacă. Procesul era creaţia lui. Îl asamblase ca pe un puzzle uriaș, piesă cu piesă. O experienţă foarte interesantă, mai mult, pasionantă chiar. l Privirilor lacome li se înfățișa același Cattani, pe care-l știau de cloi ani: i masiv, cu ten măsliniu, cu părul grizonat și expresia severă, impunător la cei AO de ani ai săi. În acești doi ani de cînd fusese trimis la chestura din Trapani, spre a conduce Brigada mobilă, se aflase mereu în linia întîi. Fusese expus zilnic riscurilor pe care le implică atît acţiunile speciale cît și cele de rutină. Fusese imediat remarcată atracția lui spre genul acesta de muncă, dură și riscantă. Risipise multă energie în cercetări și se convinsese că este greu să treci de aparente. Descoperise că unele personalități locale cu o bună reputație publică erau, în realitate, de o calitate cel puțin îndoielnică. Un avocat, un bancher, cîţiva antreprenori — fiare. Asta erau, fiare! Lacomi ca hienele. Dispuși la orice pentru bani, pentru această energie uriașă acumulată și stocată în bucăţile de hîrtie. Pentru forţa colosală pe care o reprezintă. forță care, și aici stă monstruozitatea ei, de cele prea multe ori, este deținută injust.