Mi-am plănuit cu grijă moartea – ceea ce n-am făcut cu viaţa mea, pe care am lăsat-o să şerpuiască în meandre de colo până colo, în ciuda încercărilor mele firave de a o stăpâni. Şi uite-aşa a apucat existenţa mea să se împrăştie, să se lăbărţeze şi să se înfăşoare în sine, împletindu-se în ghirlande, ca pe rama unei oglinzi baroce; şi asta pentru că n-am făcut altceva decât să urmez linia minimei rezistenţe. Prin contrast, îmi doream ca moartea să-mi fie limpede şi simplă, discretă, chiar un pic austeră, precum o biserică de-a quakerilor sau ca simpla rochie neagră, cu un singur şirag de perle, atât de preţuită în revistele de modă de pe vremea când aveam cincisprezece ani. Aşadar, fără surle şi trâmbiţe, fără megafoane, fără zorzoane, fără tărăgănări. Îmi doream să dispar pur şi simplu, lăsând în urmă doar umbra unui leş, umbră pe care toată lumea s-o ia drept realitate. La început am crezut că şi reuşisem. La o zi după sosirea mea în Terremoto, stăteam afară, pe balcon. 

Avusesem de gând să fac plajă, mă şi vedeam ca pe o splendoare mediteraneeană arămie, intrând cu pas hotărât în apa mării, cu dinţii dezveliţi într-un zâmbet larg, în sfârşit fără nicio grijă, cu tot trecutul lăsat undeva în urmă. Mi-am amintit însă că nu aveam loţiune de plajă („Protecţie Maximă” – fără ea m-aş arde şi m-aş umple de pistrui), aşa că mi-am acoperit umerii şi coapsele cu câteva prosoape de baie mai amărâte, de-ale proprietarului. Nu-mi adusesem costum de baie; sutienul şi chiloţii ajung, mi-am zis eu, de vreme ce balconul nu se vedea din drum. 

De când mă ştiu mi-au plăcut balcoanele. Simţeam că n-ar trebui decât să stau pe unul îndeajuns de mult, pe cel potrivit, şi să port o rochie lungă, cu trenă, de preferinţă pe lună nouă, ca să se întâmple ceva: să cânte muzica, să apară jos o siluetă zveltă şi întunecată, care să urce spre mine, şi, între timp, eu să mă aplec temătoare, plină de speranţă şi de graţie, peste balustrada din fier forjat, înfiorându-mă. Cel pe care stăteam nu era însă un balcon prea romantic. Avea un grilaj geometric, ca acelea din blocurile cu apartamente pentru oamenii cu venit mediu de prin anii 1950, iar pe jos era turnat ciment, ce începuse deja să se erodeze. Nu era genul de balcon sub care să stea un bărbat şi să cânte la lăută, să ofteze de dor sau pe care să se caţere cu un trandafir în dinţi sau cu un stilet în mânecă. Pe lângă asta, nu se afla decât la un metru şi jumătate înălţime. Eventualul vizitator misterios s-ar fi apropiat mai degrabă pe poteca denivelată ce cobora spre casă de sus, din stradă, cu zgura scârţâind sub tălpi, iar trandafirii şi pumnalele ar fi apărut, poate, doar în închipuirea lui.