De dimineață, când plecase, Macit o prevenise pe Sabiha că se va întoarce târziu. Chiar și așa, buna lui creștere îi trezi o anumită stânjeneală când își dădu seama că trecuse de ora opt. Le ceru scuze celor din sala de consiliu, merse în biroul său și sună acasă, de pe telefonul negru, cu disc zgomotos. Când auzi vocea Sabihei, îi spuse: – Iar avem ședință. Nu mă aștepta, te rog, la cină! – Nu din nou! răspunse exasperată soția lui. De aproape trei săptămâni n-am mai luat cina cu toții. Serios, dragule, nimeni de acolo nu are soție și copii care să-l aștepte acasă? – Pe Allah, ce tot spui? Armata bulgară ne bate la ușă, iar tu vorbești despre cină! Tipic femeiesc! comentă el și puse receptorul în furcă. Avea o soție care se purta exact la fel ca propria lui mamă. Treburile casei, mesele și somnul copiilor, cina în familie, astea erau cele mai importante lucruri pentru o soție organizată. Degeaba s-a străduit Atatürk să le transforme în femei de lume, se gândi Macit. Se vede că femeile noastre nu sunt bune decât de soții și de mame. Și începea să se îndoiască chiar și de asta. Nu renunțase Sabiha la îndatoririle materne, lăsând educația fiicei lor pe seama bonei? În adâncul lui, purtarea ei ca soție începea să i se pară ciudată. La început era furios, gândindu-se că atitudinea distantă o fi un protest tăcut față de nesfârșitele lui ședințe care durau până noaptea târziu. Dar ce drept avea să se înfurie că lucra așa de mult? La urma urmei, era el vinovat că începuse războiul? Era el de vină pentru ședințele prelungite? Și dacă războiul ar veni și peste ei? Dacă s-ar întâmpla așa, ce femeie din cercul lor de cunoștințe avea să-și mai vadă soțul la față? Macit își spunea toate astea, dar în sinea lui știa că purtarea Sabihei nu izvora numai din egoism. Părea să fie în pragul unei căderi nervoase. De mai multă vreme, tânăra femeie – care adorase picnicurile, care mergea la curse de cai când era vreme bună sau la partide de cărți când ploua – nu părea să se mai bucure de nimic. Deseori, când ajungea acasă, Macit o găsea în pat, aproape adormită. În rarele cazuri când reușeau să se culce amândoi la aceeași oră, ea găsea întotdeauna un pretext să adoarmă imediat. Era limpede că o frământa ceva, dar categoric își alesese greșit momentul să facă o cădere nervoasă. Cum ar fi putut să aibă timp să se ocupe de ea, când era copleșit de muncă? Chiar dacă ședințele se terminau târziu în noapte, el trebuia să fie din nou la minister a doua zi la șapte dimineața. Trăiau vremuri tulburi. Turcia se pomenise între diavol și marea cea adâncă. Pe de o parte, Imperiul Britanic, care își vedea doar de propriile interese și insista ca Turcia să-i devină aliat, iar de cealaltă parte, Germania, cu atitudinea ei amenințătoare. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Rusia își întindea către Turcia brațul de fier învelit în mănușă de catifea. Interesele sale în Kars, Ardahan, Bosfor și Dardanele atârnau precum sabia lui Damocles deasupra Turciei. Și în orice situație, dacă ar fi ales tabăra ce ar fi pierdut războiul, Rusia ar fi făcut-o să plătească din plin în zona strâmtorilor. Era un coșmar care dura de doi ani și părea interminabil! Primul Război Mondial îi arătase președintelui Inönü ce însemna să fii în tabăra greșită, iar el învățase bine lecția. Ar fi dat orice ca să știe cine avea să câștige de data aceasta, dar nimeni nu putea să prezică deznodământul. Așa că trebuia ca Ministerul de Externe și comandamentul general să facă acest pronostic și fiecare posibilitate fusese discutată, cumpănită și notată în nesfârșitele ședințe care se prelungeau până la ore târzii. Macit se mândrea că făcea parte din comandamentul general. În același timp, de când italienii atacaseră Grecia, cercul de foc începuse să se strângă, iar frustrarea pe care o simțeau membrii guvernului înnegura acum și familiile lor.