Descarca Fight club(română) de Chuck Palahniuk in format pdf.

Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden. Ţeava pistolului mă apasă pînă-n fundul gîtului şi Tyler spune:

— N-o să murim cu-adevărat. Pipăi cu limba găurile pe care le-am făcut cu bormaşina în ţeava pistolului. Bubuitul unei arme se datorează în mare parte gazelor, iar micul boom sonic apare din cauza vitezei glonţului. Ca să faci un amortizor, nu trebuie decît să dai găuri în ţeava pistolului. O groază de găuri. Chestia asta le va permite gazelor să iasă şi va încetini glonţul pînă la o viteză subsonică. Dă găuri aiurea şi pistolul o să-ţi explodeze în mînă. — Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o să îmbătrînim niciodată. Împing cu limba ţeava pistolului şi zic, Tyler, păi aşa-s vampirii. Peste zece minute, clădirea pe care ne aflăm n-o să mai existe. Iei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi adaugi trei părţi de acid sulfuric. Amestecul se prepară într-o baie de gheaţă. Apoi adaugi glicerină, picătură cu picătură, cu o pipetă. Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină. Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta. Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi-ţi faci rost de un explozibil plastic de toată frumuseţea. Mulţi amestecă nitroglicerina cu bumbac şi pun sare amară în loc de sulfat. Merge şi asta. Alţii amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea ce mă priveşte, parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut niciodată. Aşa că iată-ne, pe mine şi pe Tyler, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, eu cu un pistol vîrît în gură, şi auzim zgomot de sticlă spartă. Uită-te peste margine. E înnorat, chiar şi la înălţimea asta. E cea mai înaltă clădire din lume şi la înălţimea asta vîntul e întotdeauna rece. E atît de linişte aici sus, încît ai sentimentul că eşti una dintre maimuţele alea spaţiale. Îţi faci treaba pentru care ai fost antrenat. Tragi de o manetă. Apeşi pe un buton. Nu pricepi nimic şi după aceea pur şi simplu mori.

La etajul o sută nouăzeci şi unu te uiţi peste marginea acoperişului şi vezi strada de dedesubt, împestriţată de un covor aspru de oameni care stau acolo şi se chiorăsc în sus. Zgomotul de sticlă spartă vine de la o fereastră aflată fix sub noi. O altă fereastră se face ţăndări într-o latură a clădirii, după care se iveşte un fişet mare cît un frigider negru, un fişet cu şase sertare cade fix sub noi, paralel cu faţada clădirii, cade rotindu-se încet, cade şi se face din ce în ce mai mic, cade şi dispare în mulţimea compactă. Undeva în cele o sută nouăzeci şi unu de etaje de sub noi, maimuţele spaţiale din Comitetul pentru Distrugere al Proiectului Mutilare1 o iau razna, distrugînd fiecare fărîmă de istorie. Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe care-i iubeşti, ei bine, e valabilă în ambele sensuri. Cu o armă vîrîtă în gură şi cu ţeava între dinţi, nu poţi scoate altceva decît nişte vocale. Am intrat în ultimele zece minute ale vieţii noastre. O altă fereastră explodează şi sticla se pulverizează ca un stol de porumbei strălucitori, apoi un birou de lemn de culoare închisă, împins de Comitetul pentru Distrugere, se iveşte peste marginea clădirii, centimetru cu centimetru, pînă cînd începe să se încline şi alunecă, transformîndu-se într-un obiect zburător magic care se pierde în mulţime.

Peste nouă minute, Parker-Morris Building nu va mai exista. Dacă iei îndeajuns de mult fulmicoton şi-l înfăşori în jurul pilonilor de susţinere, poţi face praf orice clădire din lume. Numai că va trebui să căptuşeşti zdravăn pilonii cu saci de nisip, astfel încît explozia să se producă înspre pilon şi nu înspre parcarea subterană din jur. N-ai să găseşti şmecheriile astea în cărţile de istorie. Iată trei moduri în care poţi fabrica napalm: unu, amesteci în proporţii egale benzină şi concentrat de portocale îngheţat. Doi, amesteci părţi egale de benzină şi cola light. Trei, dizolvi rahat de pisică în benzină pînă cînd amestecul se îngroaşă. Întreabă-mă cum să faci gaze toxice. Ah, ce marfă sînt bombele alea de maşină! Nouă minute. Parker-Morris Building se va prăbuşi lent, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, ca un copac căzînd în pădure. Un buştean. Poţi să dărîmi orice.

Ce straniu pare, dacă stai şi te gîndeşti că locul unde sîntem acum nu va mai fi decît un punct pierdut în spaţiu. yler şi cu mine stăm pe marginea acoperişului, eu am o armă în gură şi mă-ntreb cît de curată o fi arma asta. Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu crima-sinuciderea lui Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet alunecă din clădire, iar sertarele se deschid în aer, maldăre de foi albe sînt prinse de curent şi purtate de vînt. Opt minute. Apoi fumul, prin ferestrele sparte izbucneşte fumul. Echipa de demolări va declanşa prima încărcătură în aproximativ opt minute. Prima încărcătură va face să explodeze încărcătura principală, pilonii de susţinere se vor nărui şi seria de imagini cu Parker-Morris Building va intra în toate cărţile de istorie. Seria de cinci imagini filmate cu încetinitorul. În prima, clădirea e în picioare. În a doua, clădirea e-nclinată la optzeci de grade. Apoi la şaptezeci de grade. În a patra, cînd structura începe să cedeze şi turnul descrie un uşor arc, clădirea e-nclinată la patruzeci şi cinci de grade. În ultima imagine, turnul, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, se va prăbuşi peste muzeul de istorie, care este de fapt adevărata ţintă a lui Tyler.

— Lumea asta e acum a noastră, a noastră, zice Tyler, şi toţi boşorogii ăia sînt morţi. Dacă aş şti cum va ieşi toată chestia, aş fi mai mult decît fericit să crăp şi să ajung în ceruri chiar acum. Şapte minute. Sus, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, cu pistolul lui Tyler în gură. În timp ce birouri, fişete şi computere se prăvălesc ca meteoriţii peste mulţimea adunată în jurul clădirii, fumul se înalţă prin ferestrele sparte şi, la trei intersecţii de-aici, echipa de demolări se uită la ceas, eu îmi dau seama: pistolul, anarhia, explozia - de fapt toate au de-a face cu Marla Singer. Şase minute. Sîntem ca într-un soi de triunghi amoros. Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine. Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă. Nu mă mai vrea. Asta n-are de-a face cu dragostea, ca atunci cînd spui că-ţi pasă de cineva. Asta are de-a face cu proprietatea, ca atunci cînd e vorba de posesiune. Fără Marla, Tyler nu ar avea nimic. Cinci minute. Poate că vom intra în legendă, poate că nu. Nu, îmi zic, dar ia stai puţin. Ce s-ar fi ales de Isus dacă nimeni nu ar fi scris evangheliile? Patru minute. Dau la o parte pistolul cu limba şi zic, vrei să devii o legendă, Tyler, băi, păi o să te transform într-o legendă. Că doar am fost aici de la începutul începutului. Îmi amintesc totul. Trei minute.