Rebecca Hoffmann fu chemată la sediul poliției secrete într-o zi ploioasă de luni din 1961. Dimineața începuse cât se poate de obișnuit. Soțul ei o dusese la serviciu cu Trabantul său arămiu. Străzile vechi și cochete din centrul Berlinului încă mai păstrau urmele bombardamentului din vremea războiului, cu excepția locurilor în care clădiri noi de beton se înălțau ca niște dinți falși și neasortați. Hans se gândea la serviciul propriu în timp ce conducea. — Instanțele servesc judecătorii, avocații, poliția, guvernul – pe toți, numai pe victimele infracțiunilor nu, spunea el. Te aștepți la așa ceva în cazul țărilor occidentale capitaliste, dar în comunism, instanțele ar trebui să fie în slujba poporului. Colegii mei nu par să realizeze asta. Hans lucra la Ministerul Justiției. — Suntem căsătoriți de aproape un an, te cunosc de doi ani și încă nu țiam întâlnit vreun coleg, remarcă Rebecca.

— Te-ar plictisi, replică el imediat. Sunt toți avocați.

— Sunt și femei printre ei?

— Nu. Cel puțin, nu în departamentul meu. Hans lucra în administrație: repartiza judecători, stabilea datele proceselor, se ocupa de buna gospodărire a tribunalelor.

— Chiar și așa, tot mi-ar face plăcere să-i cunosc. Hans era un bărbat puternic, care învățase să își înfrâneze pornirile. Rebecca zări în ochii săi o licărire familiară de mânie față de insistențele ei. Și-o controlă printr-un efort de voință.

— O să aranjez ceva, rosti el. Poate ieșim într-o seară cu toții într-un bar. Hans fusese primul bărbat pe care îl cunoscuse Rebecca și care semăna cu tatăl ei. Era sigur pe el și autoritar, dar o asculta întotdeauna.

Avea o slujbă bună – nu erau mulți oameni care să își permită o mașină personală în Germania de Est – și, spre deosebire de oamenii care lucrau pentru guvern, VP - 9 de obicei comuniști înverșunați, Hans, în mod surprinzător, împărtășea scepticismul politic al Rebeccăi. La fel ca tatăl ei, era înalt, chipeș și bine îmbrăcat. Era bărbatul pe care îl așteptase. O singură dată se îndoise de el, pe când o curta. Fuseseră implicați într-un accident minor de mașină. Vina îi aparținuse în întregime celuilalt șofer, care venise de pe o stradă lăturalnică fără să oprească. Asemenea lucruri erau la ordinea zilei, dar Hans se înfuriase la culme. Deși cele două mașini suferiseră avarii minime, el chemase poliția, le arătase legitimația sa de la Ministerul Justiției, asigurându-se că șoferul vinovat este arestat pentru conducere neregulamentară și dus la închisoare. Mai apoi se scuzase în fața Rebeccăi pentru că își pierduse cumpătul. Pe ea o speriase atitudinea lui răzbunătoare și fusese cât pe ce să pună capăt relației. Însă el îi explicase că își ieșise din fire din cauza presiunii de la serviciu, iar ea îl crezuse. Timpul îi dăduse dreptate: el nu mai făcuse niciodată așa ceva. După ce ieșiseră împreună un an și se culcaseră împreună în majoritatea weekendurilor vreme de șase luni, Rebecca începuse să se întrebe de ce nu o cerea de soție. Nu mai erau copii: ea avea 28 de ani, iar el 33. Așa că îl ceruse ea de soț. Deși cererea îl luase prin surprindere, el acceptase. Parcară în fața școlii ei. Era o clădire modernă, bine utilată: comuniștii erau foarte serioși când venea vorba de educație. În fața porților erau vreo cinci-șase băieți mai mari, fumând țigări sub un copac. Ignorându-le privirile, Rebecca îl sărută pe Hans pe buze. Apoi coborî din mașină. Băieții o salutară politicos, însă ea simți cum li se scurgeau ochii pofticioși de adolescenți pe silueta ei, în timp ce se strecura printre băltoacele din curtea școlii. Rebecca provenea dintr-o familie de politicieni. Bunicul ei fusese membru social-democrat în Reichstag, parlamentul național, înainte de venirea lui Hitler la putere. Mama ei fusese consilier local, tot din partea socialdemocraților, în scurta perioadă postbelică de democrație a Berlinului de Est.

Însă Germania de Est era o dictatură comunistă acum, iar Rebecca nu vedea niciun rost în implicarea în politică. Așa că își canalizase idealismul spre pedagogie, sperând ca noua generație să fie mai puțin dogmatică, mai inteligentă și mai plină de compasiune. Consultă orarul de urgență de pe panoul din cancelarie. Majoritatea orelor ei fuseseră dublate azi, două grupuri de elevi fiind îngrămădite într-o singură încăpere. Ea preda rusa, dar trebuia să mai țină și ore de engleză. Ea, una, nu vorbea engleză, deși mai prinsese câte ceva de la bunica ei britanică, Maud, rămasă la fel de tenace și la cei 70 de ani ai săi. VP - 10 Era a doua oară când Rebeccăi i se cerea să țină ore de engleză, așa că începu să se gândească la un text. Prima dată folosise o broșură concepută pentru soldații americani, în care erau instruiți cum să se poarte cu germanii: elevilor li se păruse hilară și învățaseră multe cu ocazia aceea. Poate că astăzi avea să scrie pe tablă versurile unei melodii cunoscute, precum The Twist – difuzată întruna la postul de radio al Forțelor Americane și să-i pună apoi să le traducă în germană. Nu avea să fie o lecție tocmai convențională, dar mai mult de-atât nu putea face. Școala suferea de o lipsă acută de cadre didactice, întrucât jumătate emigraseră în Germania de Vest, unde salariile lunare erau cu trei sute de mărci mai mari, iar oamenii erau liberi. Acest lucru se întâmplase în majoritatea școlilor din Germania de Est. Și nu numai cadrele didactice făceau asta. Medicii își puteau dubla venitul dacă se mutau în Vest. Mama Rebeccăi, Carla, era asistentă-șefă într-unul dintre spitalele mari din Berlinul de Est și ajunsese pe culmile disperării din cauza numărului redus de asistente și de medici de care dispuneau. Era aceeași poveste și în industrie, ba chiar și în armată. Era o criză națională. În timp ce Rebecca scria versurile de la The Twist într-un caiet, încercând să-și amintească versul despre „surioara mea”, directorul-adjunct intră în cancelarie. Bernd Held era probabil cel mai bun prieten al Rebeccăi, în afara familiei ei. Era un bărbat zvelt și brunet la vreo 40 de ani, cu o cicatrice palidă pe frunte acolo unde fusese lovit de o bucată de șrapnel pe când apăra Culmile Seelow în ultimele zile ale războiului. Preda fizica, dar împărtășea interesul Rebeccăi pentru literatura rusă și serveau prânzul împreună de vreo două ori pe săptămână.

— Ascultați-mă puțin, oameni buni, rosti Bernd. Mă tem că am vești proaste. Anselm ne-a părăsit. Imediat se iscară murmure de surprindere. Anselm Weber era directorul școlii. Era un comunist loial partidului – așa cum trebuiau să fie toți directorii. Dar se părea că atracția prosperității și a libertății din Germania de Vest fusese mai puternică decât principiile sale. Bernd continuă: — Îi voi ține eu locul până când va fi desemnat un nou director. Rebecca și toți ceilalți profesori din școală știau că Bernd ar fi meritat din plin funcția respectivă, dacă s-ar fi ținut cont de aptitudini; însă Bernd nu era nici măcar luat în calcul, fiindcă nu se înscrisese în Partidul Unității Socialiste (SED) – Partidul Comunist, în pofida numelui. Acesta era și motivul pentru care nici Rebecca nu avea să ajungă vreodată directoare. Anselm o rugase să intre în partid, dar ea nici nu voise să audă.