Prima ediţie a acestei lucrări a apărut în anul 1909, cu titlul: Metoda pedagogiei ştiinţifice aplicată la educaţia copiilor mici, în „Casele copiilor”. În această carte Maria Montessori expunea, după propria ei mărturisire, rezultatele cercetărilor experimentale întreprinse timp de doi ani (1907- 1909) în domeniul educaţiei copiilor normali de vârstă preşcolară. De fapt, putem să afirmăm că prima ediţie este rodul unei munci mult mai îndelungate, deoarece cercetările întreprinse între anii 1896 şi 1907 în domeniul educaţiei copiilor cu deficienţe mintale - la care, dealtfel, face referiri în cuprinsul lucrării - şi rezultatele deosebite dobândite i-au îmbogăţit experienţa pedagogică, pe care a valorificat-o şi amplificat-o în cercetările sale ulterioare, efectuate asupra copiilor preşcolari dezvoltaţi normal. În special în primele capitole ale cărţii, autoarea relevă faptul esenţial că, în condiţiile de viaţă, de educaţie şi de instrucţie din şcolile tradiţionale, copiii nu se puteau dezvolta normal, nici fizic, nici psihic, nici social, fiind supuşi unui tratament de imobilizare, de izolare, de pasivitate care le paraliza dezvoltarea firească. Maria Montessori a ajuns la această concluzie în perioada când se ocupa de educaţia copiilor cu deficienţe mintale. Elevii săi, declaraţi medical ca anormali, dar instruiţi şi exersaţi cu ajutorul unor metode bazate pe cercetări ştiinţifice experimentale, au trecut cu succes examenele publice în rând cu copiii normali din şcolile obişnuite. Ei ştiau să se exprime corect, să scrie şi să citească corect, să facă socoteli la fel ca şi cei normali, fără ca examinatorii să poată observa vreo deosebire mai importantă. Această întâmplare a constituit un moment de răscruce în viaţa Măriei Montessori, care s-a hotărât ca, de atunci înainte, să se dedice în întregime studiului metodelor de educaţie şi de instrucţie a copiilor normali, pentru îndepărtarea piedicilor care le frânează, le întârzie sau le deviază normala lor dezvoltare şi împlinire a personalităţii. Astfel, pe baza rezultatelor cercetărilor sale experimentale Maria Montessori a ajuns la concluzia că dacă nişte copii cu deficienţe mintale native au putut, prin schimbarea metodelor necorespunzătoare şi prin folosirea unor metode raţionale de educaţie şi de instrucţie, să-i ajungă pe cei normali din şcolile obişnuite, dând maximum din ce puteau da ca randament şcolar, înseamnă că cei din categoria a doua, copiii normal dezvoltaţi, au fost pregătiţi în condiţii anormale, prin metode neraţionale. O altă concluzie la care a ajuns a fost faptul că, dacă metodele care au putut să-i ridice pe cei anormali la nivelul celor normali s-ar aplica şi la copiii socotiţi normali din şcolile obişnuite, aceştia din urmă ar obţine, indiscutabil, rezultate net superioare celor obişnuite. O a treia concluzie a fost că atât experienţa obişnuită cât şi cea riguros ştiinţifică în cercetările de psihometrie nu duc la cunoaşterea copilului adevărat, ci a celui împiedicat în dezvoltarea lui naturală, din cauza unor prejudecăţi pedagogice, a neînţelegerii nevoilor fireşti ale copiilor, din cauza mediului de viaţă neadecvat din şcoli, a metodelor pedagogice ne ştiinţifice. Copilul adevărat, cu capacităţile lui naturale, - spune Maria Montessori - a rămas necunoscut. Acest copil „adevărat”, normal, natural, nemutilat de condiţii externe, este un copil care urmează a fi descoperit. Punând în acest fel problema normalităţii şi a anormalităţii, Maria Montessori a urmat un drum al ei propriu, deosebit de acela al altor cercetători de pe vremea sa. Ea a combătut în mod stăruitor pe acei pedagogi şi psihologi care decretau că diferenţele de capacitate mintală constatate prin teste ar fi native şi fatale, imposibil de schimbat prin educaţie şi instrucţie Maria Montessori a dovedit prin cercetări experimentale că măsurarea inteligenţei, a aptitudinilor şi a cunoştinţelor copiilor prin teste nu relevă întotdeauna nivelurile de capacitate nativă, ci nivelurile de educaţie şi de instrucţie, de exercitare a capacităţilor native ale copiilor. Ea a dovedit că omul în devenire pe care copilul îl construieşte în sine nu este numai un simplu produs biologic, ci, mai ales, un produs social, al mediului uman, al relaţiilor sociale, al condiţiilor materiale şi culturale în care se dezvoltă şi care pot favoriza sau frâna, sau care pot devia dezvoltarea naturală, sănătoasă, normală şi deplină a potenţialităţilor imense care zac în fiecare copil normal. Din măsurătorile efectuate prin teste - spune Maria Montessori - rezultă cu necesitate „superioritatea” copiilor din clasele avute şi „inferioritatea” celor din cele sărace Ea combate această concluzie antidemocratică, dovedind că nu este vorba de diferenţe native, congenitale, fatale, ci de diferenţe generate de condiţiile în care au crescut - pe de o parte copii care au avut condiţiile materiale şi culturale adecvate pentru a se putea dezvolta normal, iar pe de alta, copii care au fost vitregiţi de aceste condiţii. Maria Montessori a dovedit experimental rolul deosebit al condiţiilor materiale în exercitarea capacităţilor copiilor, deci rolul educaţiei şi al instrucţiei în determinarea nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a aptitudinilor şi a tuturor capacităţilor native ale fiecărui copil în parte, condiţii care variază de la familie la familie, de la şcoală la şcoală, de la profesor la profesor, şi nu numai de la elev la elev. În timpul când lucra cu copii cu deficienţe mintale, Maria Montes- sori a fost preocupată de gândul de a-şi experimenta metoda şi la copii normali, spre a dovedi temeinicia convingerilor sale ştiinţifice. Prilejul i s-a oferit în 1906, cu ocazia deschiderii primei „Case dei bambini”, a cărei activitate propriu-zisă a început la 7 ianuarie 1907. În prezentul volum, ea istoriseşte mersul cercetărilor sale în educaţia unor copii preşcolari, între doi ani şi jumătate până la şase ani, - copii dintre cei mai săraci din Roma, din cartierul San Lorenzo - şi prezintă progresele de-a dreptul uimitoare realizate de acei copii, puşi în condiţii de mediu şi de relaţii educaţionale create de Maria Montessori pe cale experimentală. Referindu-se la această carte,, care în ediţia engleză avea ca titlu Metoda Montessori, exploratorul american R. E. Peary, primul care a descoperit Polul Nord, tocmai pe timpul când a apărut prima ediţie a cărţii de faţă (1909), a relevat faptul că în această carte este vorba nu atât de o metodă de educaţie, cât de „descoperirea sufletului omenesc”. Cartea cuprindea, de la prima ei ediţie, principiile fundamentale ale metodei sale de cercetare experimentală şi de aplicare a acestei metode în practica educaţională, nu numai la copiii mici, ci în general, în educaţia la orice vârstă. Ea a constituit deci matricea din care s-au dezvoltat ulterior toate cercetările sale