ALERGATUL dis-de-dimineaţă pe Malecón de Barranco, atunci când umezeala nopţii îmbibă încă aerul, şi face ca străzile să fie lunecoase şi lucii, este un fel potrivit de a-ţi începe ziua. Cerul e sur, chiar şi în toiul verii, fiindcă soarele nu se iveşte niciodată deasupra cartierului înainte de ora zece, şi ceaţa estompează marginea lucrurilor, silueta pescăruşilor, conturul pelicanului ce taie în zbor linia frântă a falezei. Marea – aşa îi spunem noi Pacificului – îţi apare plumburie, verde-închis, fumegândă, nărăvaşă, cu pete de spumă şi cu valuri ce înaintează ritmic spre mal, păstrând mereu aceeaşi distanţă între ele. Uneori, o bărcuţă de pescari se leagănă săltată de unde; alteori, o răbufnire de vânt goneşte norii şi dezvăluie hăt-departe La Punta şi insulele pământii San Lorenzo şi El Frontón. Este un peisaj frumos, cu condiţia să-ţi aţinteşti privirea la elemente şi la păsări. Fiindcă tot ce a făcut omul, în schimb, e urât. Sunt urâte casele acestea, imitaţii după imitaţii, pe care frica le îngrădeşte şi le înăbuşă cu grilaje, ziduri, sirene, reflectoare. Antenele de televiziune zbârlesc în aer un hăţiş spectral. Sunt urâte gunoaiele, aruncate peste balustrada cheiului Malecón şi împrăştiate pe faleză. Ce anume a făcut ca în această porţiune a oraşului, cu perspectiva ei minunată, să apară asemenea hidoşenii? Tembelismul. 

De ce oare stăpânii nu interzic servitorilor să le arunce lăturile aproape sub nas? Fiindcă ei ştiu prea-bine c-atunci le-ar azvârli servitorii vecinilor, sau grădinarii Parcului Barranco, ba până şi gunoierii, pe care îi văd, în vreme ce alerg, deşertându-şi tacticos pe povârnişul falezei pubelele pe care ar fi trebuit să le golească la crematoriul municipal. De-aceea s-au resemnat cu hoitarii, cu libărcile, cu guzganii şi cu duhoarea acestor grămezi de gunoaie pe care le-am văzut apărând, crescând, prăvălindu-se, dimineaţă de dimineaţă pe când alergam, viziuni punctuale de câini vagabonzi scurmând prin slin. Scârnă şi ordură printre nori de muşte. Numai că (şi-aici e-aici) m-am obişnuit să văd în anii din urmă, pe lângă câinii vagabonzi, – copii vagabonzi, bătrâni vagabonzi, femei vagaboande, toţi scotocind febril maldărele de murdării în căutarea a ceva de mâncat. De vândut sau de îmbrăcat. Spectacolul mizeriei, odinioară apanajul exclusiv al mahalalelor şi-al suburbiilor, mai apoi al centrului, e acum al întregului oraş, incluzând zonele acestea – Miraflores. Barranco, San Isidro – rezidenţiale şi privilegiate. Dacă cineva trăieşte la Lima, atunci ori trebuie să se obişnuiască cu mizeria şi cu rapănul, ori să căpieze şi să-şi facă seama.