Îmbrăcată cu o cămașă pătată de vopsea și cu niște blugi zdrențuiți, concentrată să curăț pe dedesubt veranda, sigur nu arătam a psiholog în acea după-amiază de primăvară când un SUV nou și strălucitor, cu doi copii mici și mama lor elegantă, a apărut în fața casei. Femeia era fardată cu grijă; totuși părea că plânsese zile întregi și mi-a fost milă de ea. În mod clar ușurată că m-a găsit, în ciuda blugilor mei rupți și a uimirii inițiale, mi-a spus că mersese două ore ca să ajungă în orașul unde doar bănuia că locuiesc. Mi-a zis că era prinsă într-o „luptă pentru custodie îngrozitoare“ cu cineva care era înspăimântător de dur și că se temea pentru siguranța copiilor ei. Mi-a spus: „Ca să îmi salvez copiii, trebuie să mă lupt cu diavolul. Și nu știu cum“. Era convinsă că fostul soț nu își dorea cu adevărat să fie tată și cerea custodia doar pentru a o ține pe ea „sub control“, strategie care, având în vedere dragostea și grija ei pentru copii, funcționa destul de bine. I-am explicat puterea unui comportament calm (spre deosebire de unul panicat) ori de câte ori își întâlnea fostul soț — pentru a-i dejuca planul de a dovedi că el deținea controlul asupra emoțiilor ei — și i-am oferit câteva sugestii care s-o ajute să discute mai eficient cu avocatul ei. M-a bucurat să văd că, atunci când a plecat, în loc de disperare, era hotărâre în ochii ei. 

Ca psiholog, studiasem psihopatia și tratasem victime traumatizate clinic timp de mai mult de douăzeci și cinci de ani, dar tot nu am înțeles pe deplin frecvența covârșitoare a victimelor psihopaților până când nu am scris despre ele. De când am publicat cartea Psihopatul de alături, în 2005, am fost copleșită de telefoane și scrisori de la cititori care s-au simțit datori să-mi povestească propriile întâlniri cu persoane care par să nu aibă conștiință. Acești cititori au fost atât de motivați să-mi spună poveștile lor încât unii au reușit să facă rost de numărul meu de telefon de acasă, număr care nu este public, sau au așteptat în fața biroului meu din Boston, sperând să mă prindă la venire sau la plecare. Dar era prima oară când cineva își făcea apariția acasă la mine. Am hotărât să creez o adresă de e-mail special pentru acest scop, astfel încât cititorii mei să-și poată povesti experiențele fără a trebui să recurgă la asemenea căutări disperate. Imediat, am început să primesc o mulțime parcă nesfârșită de mesaje din toată lumea. Cei mai mulți dintre cei care m-au contactat (și care continuă să o facă, zilnic) au de-a face cu un posibil psihopat care pur și simplu nu poate fi evitat: adversarul într-un proces de custodie, un șef sau un coleg de la un loc de muncă prea bun pentru a renunța la el, un adult din familia lor sau, poate cea mai îngrozitoare situație, unul dintre propriii copii.