Acum câtăva vreme am fost invitat în Australia să ţin discursul de deschidere la o conferinţă internaţională pe tema fericirii. Era un eveniment de o amploare neobişnuită, la care s-au adunat cincizeci de experţi de frunte din întreaga lume care să vorbească despre fericire, mii de participanţi, şi chiar Dalai Lama, care a apărut a doua zi, în calitate de vorbitor special. Dat fiind că se adunaseră în acel loc atâţia colegi, au fost o mulţime de discuţii aprinse, pe o gamă largă de subiecte. Într-o pauză de prânz i-am auzit pe câţiva colegi ciorovăindu-se pe tema meritelor unor articole recente din ziarele australiene care se ocupau de o dezbatere curentă din cercurile psihologiei pozitive. Psihologia pozitivă este o ramură nouă a psihologiei, numită adesea „ştiinţa fericirii umane“. Chestiunea dezbătută era: dacă scopul este sporirea fericirii, care este cea mai bună abordare – să ne concentrăm pe dezvoltarea interioară, sau pe bunăstarea socială? Cu alte cuvinte, eforturile trebuie să vizeze în principal dezvoltarea tehnicilor pe care le pot folosi oamenii pentru a-şi spori fericirea personală, sau ar trebui să ne concentrăm pe îmbunătăţirea condiţiilor sociale, crearea unor condiţii care le permit membrilor unei societăţi să prospere şi au ca rezultat mai multă fericire pentru populaţie ca întreg? Dezbaterea părea să fie câteodată de-a dreptul aprigă. Unii dintre cei care susţineau abordarea socială caracterizau psihologia pozitivă, care se concentra în mare parte pe găsirea metodelor de creştere a fericirii personale, drept un pic mai mult decât încă o modă din psihologia populară, interesată doar de căutarea egocentrică a satisfacţiei personale. Desigur, cei din tabăra psihologiei pozitive ripostau cu nişte argumente puternice. 

Nu negau că satisfacerea nevoilor supravieţuirii este o condiţie prealabilă a fericirii, dar arătau că, de vreme ce fericirea este o stare subiectivă, care implică atitudinile unui individ, percepţiile, emoţiile şi aşa mai departe, pentru a creşte nivelul fericirii trebuie, în ultimă instanţă, să ne concentrăm pe starea lăuntrică a unei persoane, la nivel individual. În plus, referindu-se la afirmaţia că efortul de a mări fericirea personală este un lucru egocentric, egoist, semnalau studii care arată că sporirea fericirii personale îl face pe acel om mai milos, mai darnic, mai doritor să-i ajute pe alţii, şi că oamenii nefericiţi sunt mai egocentrici şi mai egoişti. Până în acel moment nu fusesem conştient de amploarea acestei dezbateri care, într-un fel, putea fi redusă la o întrebare fundamentală despre orientarea principală a cuiva: „Eu“ sau „Noi“? Aşa că, atunci când am auzit pentru prima oară dezbaterea acestei chestiuni, am fost fascinat. După cum s-a dovedit, Dalai Lama şi cu mine abordaserăm tocmai acest subiect în unele conversaţii recente despre relaţia dintre fericirea individuală, fericirea societăţii mai largi şi fericirea omenească, căutând răspunsul la întrebări precum: care este efectul societăţii asupra fericirii unui om? Dacă problemele din societate ne subminează fericirea, ce e de făcut? Ce responsabilitate are omul să producă schimbarea societăţii? Şi, oricum, cât de multe poate face un singur om? Acele discuţii, în care au intrat câteva dintre conversaţiile comentate în această carte, erau parte dintr-un dialog continuu despre fericire care începuse în 1993. Pentru a pune aceste conversaţii în contextul cuvenit, cred că ar fi de folos să facem un pas înapoi şi să trecem rapid în revistă istoria seriei de cărţi „Arta fericirii“, precum şi schimbările radicale care sau produs atât în comunitatea ştiinţifică, cât şi în rândul publicului larg, în privinţa felului în care percepem şi cunoaştem fericirea.