Radioul cu deşteptător porneşte cu două minute înainte de jurnalul de dimineaţă. E un vechi obicei: îmi lasă timp să mă aşez pe marginea patului, să trag sertarul noptierei şi să scot din el revolverul Magnum 357 încărcat, pe care l-am pregătit cu grijă din ajun, înainte de a mă culca. Arunc o tabletă de aspirină efervescentă în paharul aşezat lângă veioză. Tableta se dizolvă cu un sfârâit de bule; golesc jumătate de pahar dintr-o înghiţitură. îmi pun ţeava argintie a revolverului în gură şi apăs pe trăgaci. Capul îmi explodează; zeci de bucăţele de os se înfig în pereţii acoperiţi cu tapet albastru închis, presărat cu stele, pe care l-am pus vara trecută; o bucăţică de hipofiză aterizează în pahar; sângele îmi spală dormitorul cu un roşu curat. Chit că pierd câteva minute de somn, prefer să mă omor înainte de ştiri. După aia e mai bine. Constat că nu e nimeni lângă mine, nimeni care să tragă de cearşafuri, nimeni care să bombăne şi să-mi dea un pupic pe umăr. Nu e nevoie să caut prin cutele plăpumii, singurii mei tovarăşi sunt acarienii. Culcuşul rece, nu mă va aştepta nimeni, scăpat dintr-un vis, în bucătărie nu mă va aştepta nimeni cu ceaşca de ceai în mână, cu ciocolata pregătită pentru mine, aburind într-o crăticioară roşie cu smalţul sărit. E rece patul în care a dormit doar un singur trup; ca să faci foc îţi trebuie două bucăţi de cremene. Ca un nebun neobişnuit cu faptul că are două picioare, nu m-am obişnuit niciodată cu această realitate imuabilă. Descopăr întotdeauna cu aceeaşi surprindere că nu e nimeni lângă mine care să mă iubească şi să mă trădeze. Numărul anilor ar fi trebuit totuşi să preschimbe această anomalie în regulă, dar metamorfoza nu s-a produs. Grefa de realitate nu a prins, corpul şi sufletul meu nu s-au adaptat la condiţia mea. Ca un act recurent de rezistenţă, refuză să accepte viaţa mea sentimentală şi îmi dau de ştire trimiţându-mi mesajul arhaic al durerii. Ceea ce, în străfundul meu, împiedică orice resemnare, dar aş da oricât pentru ca aceste suferinţe să înceteze. Există aniversări de căsătorie şi de întâlniri amoroase: încântător de multe daruri, ce tort impunător! Există de asemenea aniversări cotidiene de celibat: încântător de multe nimicuri, ce nimic impunător! Intru în baie. Gresia rece de sub tălpi îmi dă un sentiment de siguranţă: sunt multe lucruri inerte pe lumea asta, care nu plâng şi care pot fi lipite cu ciment. Gresia are o întrebuinţare precisă, poate fi pusă pe jos, pe pereţi, chiar şi pe tavan. Că e lipită singură sau cu mii de congenere, tot rece va fi mereu. Singurele lucruri care o pot atinge sunt picioarele mele şi temperatura încăperii. Despre soarta plăcilor ştirbite sau sparte nici nu se vorbeşte, sunt aruncate, masacrate de eugenismul industrial; lor cel puţin nu li se dă de înţeles că vor avea totuşi un loc, un viitor într-o cameră de baie de reinserţie.