Clar, mi-e teamă că mă aflu într-un ciclu fără sfârșit, totul a devenit simplă rutină. Nici nu mă mai mir că uneori simt că mă aflu într-un fel de vid, că am pierdut abilitatea de a comunica cu oamenii, în mod concret. Cândva, eram bună la așa ceva, chiar foarte bună, comunicarea era punctul meu forte și m-a ajutat foarte mult în carieră de-a lungul timpului. Ieri, m-am trezit dimineață devreme, ca de obicei, de altfel, m-am dat jos din pat și am stat și am ascultat îndelung tăcerea din casă. Singurătatea era apăsătoare. Dacă nu ar fi fost câinele vecinului, care lătra plin de entuziasm în curtea de peste drum – doar el știa ce găsea atât de interesant de trebuia să urle din toate puterile, aș fi cezut că sunt singura ființă în viață de pe pământ. Mi-am băut cafeaua privind strada absent, lăsându-mi mintea să hoinărească fără nici un țel. Părea mult prea plictisitor să încep să-mi frunzăresc agenda plină de întâlniri, cum făceam în fiecare dimineață. Brusc m-am întrebat când am pierdut acel sentiment de nerăbdare ce mă însoțea la fiecare pas, pe când mă cățăram pe acea scară metaforică care ar fi trebuit sa mă conducă într-unul din acele birouri legendare, pe care nu le împărțeai cu nimeni, de la ultimul etaj al clădirii companiei, și care aveau vederea la lac. În această dimineață însă, m-am trezit într-o dispoziție nouă: aveam un sentiment de neliniște, de așteptare, vecin cu anxietatea.

Era ceva ce nu am mai simțit de foarte multă vreme și un lucru îmi era clar : ceva urma să se întâmple. Nu știam dacă era ceva de bine sau de rău, pentru că niciodată nu am putut diferenția între aceste trăiri, dar cel puțin de data aceasta știam că ceva nou urma să se întâmple și era suficient. Mă cam săturasem de aceleași zile identice și eram pregătită să încerc ceva nou. De data aceasta, mi-am băut cafeaua privind strada cu ochi diferiți, ba chiar m-a amuzat micuțul Russel terrier de vis a vis. De obicei, este extrem de enervant: aleargă într-una bezmetic, își vânează propria coadă sau păsărelele de pe gard, aceasta bineînțeles când nu aleargă după fantome pe care doar el le vede, și latră tot timpul pe un ton ascuțit de parcă ar anunța sfârșitul lumii sau de parcă ar face concurență unei alarme de incendiu.