Crabii au ieşit din toate gropile de nisip cenuşiu, vulcanic, acoperit de frunze veştejite şi s-au înlănţuit întrun şir strâns. Ciocnindu-şi una de alta carapacele violacee, ridicându-şi cleştii larg deschişi şi puternici ca nişte patente, gârboviţi şi împleticindu-se, s-au apropiat de trupul lui Spéro. Fără să încetinească o clipă, au urcat de-a lungul coapselor, dar au ocolit dealul masiv al sexului său, apoi şiau încâlcit picioarele în părul pubisului şi s-au căţărat cu iuţeală pe calabash2-ul burţii sale. Sub ghearele lor, sângele picura roşu. 

Când se apropiau de gât, Spéro s-a trezit în lumina deja limpede a zilei. De doi ani avea acelaşi vis, de trei, patru ori pe săptămână. Nu ştia care-i motivul. Ce durere înăbuşită din adâncul sufletului său. Când a deschis ochii, privirea i-a căzut pe portretul străbunicului, pictat chiar de el când avea vreo paisprezece ani, folosind drept model o fotografie care trona de trei generaţii pe peretele din sufrageria familiei. Bătrânul adusese cu el în exil cinci dintre nevestele sale, pe soţiile Panterei, pe fiica sa, prinţesa Kpotasse, pe fiul lui Ouanilo şi pe honton, alter egoul său, prinţul Adandejan. Nişte ochelari de soare negri îi ascundeau privirea. Obrajii îi erau înghiţiţi de o barbă aspră ce nu albise încă. 

Din chip nu i se vedea decât un nas mare în formă de triunghi şi o frunte înaltă sub mitra decorată cu perle tradiţionale. Djéré, bunicul lui Spéro, era în marginea stângă a fotografiei, fericit în braţele celei mai vârstnice dintre regine, copil din flori iubit, la prima vedere, pe care familia îl lăsase cu toate astea în urmă, împreună cu câteva obiecte devenite numaidecât relicve, când se întorsese în Africa. Abandon care bulversase întreaga existenţă a lui Djéré şi a urmaşilor săi. 

Spéro s-a trezit de tot. Vântul zgâlţâia structura de lemn, altfel destul de zdravănă, a casei, care scârţâia din toate încheieturile. Luna septembrie se sfârşise de mult. Dar oamenilor le era încă frică şi se întrebau dacă n-o să mai vină un Hugo3 care să semene moarte şi prăpăd cum o făcuse cu un an în urmă. La parter, Debbie trebăluia prin bucătărie. Aroma de cafea se răspândise pe trepte până la etaj, amestecându-se cu mirosul pătrunzător şi pestilenţial al mlaştinilor. Întreaga regiune era o zonă mlăştinoasă, apă amestecată cu nămol, formând nişte ochiuri întunecate care scăldau la bază trunchiurile copacilor înalţi. Din cauza aerului insalubru, erau puţine case pe insulă, iar cea mai apropiată se găsea la vreo zece kilometri.