Poartă multe nume: „Criza", „Anii Întunecaţi", „Molima Umblătorilor", ca și denumiri mai noi şi mai „pe val" precum „Războiul Z“ sau „Primul Război Z". Mie, unul, îmi displace ultima poreclă, fiindcă implică un inevitabil „Al Doilea Război Z". Pentru mine o să fie întotdeauna „Războiul Zombi“ şi, cu toate că vor fi mulți cei ce vor contesta, poate, acuratețea ştiinţifică a cuvântului zombi, aceştia vor avea dificultăți în găsirea unui termen care să fie mai larg acceptat pentru desemnarea creaturilor care aproape că ne-au cauzat extincţia. Zombi rămâne un cuvânt devastator, de neegalat în puterea de a invoca atâtea şi atâtea amintiri şi emoţii, şi tocmai aceste amintiri şi emoţii sunt subiectul cărții de faţă. 

Această documentare a celui mai important conflict din istoria umană îşi datorează începuturile unei neînţelegeri mult mai neînsemnate şi mult mai personal, dintre mine şi preşedinţia Comisiei de Analiză Postbelică a Naţiunilor Unite. Inițial, activitatea depusă pentru Comisie putea fi numită, foarte bine, muncă din dragoste. Diurnele de călătorie, accesul la informații securizate, sumedenia de translatori umani şi electronici, ca şi micul însă aproape neprețuitul „amic", convertorul grafic de voce (darul cel mai de preţ pentru un om a cărui viteză la tastatură e cea mai scăzută din lume), erau cu toate grăitoare în privinţa respectului şi prețuirii de care se bucura munca mea în cadrul proiectului. Nu mai este, aşadar, nevoie să spun cât de şocat am fost când am descoperit că aproape jumătate din această muncă fusese radiată din versiunea finală a raportului. „Era mult prea intim", a zis preşedinta în timpul uneia dintre multele noastre discuţii „animate". „Prea multe opinii, prea multe sentimente. Raportul nu e despre aşa ceva. 

Ne trebuie fapte şi cifre clare, neinfluentate de factorul uman." Şi avea, desigur, dreptate. Raportul oficial era o colecție de date reci, nemiloase, o „analiză post-factum" obiectivă care avea să le permită generațiilor viitoare să studieze evenimentele acelei decade apocaliptice fără a fi influenţate de ,factorul uman". Dar nu e tocmai „factorul uman" cel care ne leagă atât de strâns de trecutul nostru? Le va păsa oare urmaşilor noştri de cronologii şi de statistici cu victime, aşa cum le-ar păsa de relatări personale ale unor indivizi nu atât de diferiți de ei înşişi? Prin excluderea factorului uman nu riscăm oare acel gen de detaşare personală faţă de o istorie care ar putea, ferească sfântul, să se repete vreodată? Şi, până la urmă, nu este factorul uman singura diferenţă reală între noi şi inamicii pe care-i numim astăzi ,,morţii vii"? I-am prezentat „şefei" argumentul de mai sus, poate ceva mai puţin profesional decât ar fi fost îngaduit, iar ea, după exclamația mea finală, „nu putem lăsa poveştile astea să moară!", a răspuns pe loc cu: ,„Atunci nu le lăsa. Scrie o carte. Ţi-ai păstrat notițele şi ai libertatea legalăsă le foloseşti. Cine naiba nu-ţi dă voie să menții în viaţă poveştile astea în paginile propriei tale cărţi?"