Nu vreau să te întorci deocamdată la slujbă. Grayson Montgomery puse cana de cafea pe masa uzată şi se uită confuz la Mick Winslow. -C e dracu’ spui, Mick? Bărbatul mai vârstnic îşi trecu mâna obosită peste faţa brăzdată de riduri, îl sunase pe Gray mai devreme în acea dimineaţă şi îi dăduse întâlnire la o cafea. Gray era programat într-o jumătate de oră la evaluarea fizică şi psihologică, ultimul obstacol în calea întoarcerii sale la munca de poliţist în Dallas. Era măcinat de îndoieli. Ce om sănătos la cap n-ar fi trecut prin aşa ceva? După ce îşi pierduse partenerul, pe Alex, ezitase îndelung dacă să-şi reia activitatea sau nu. Dar, desigur, nu avea încotro. Ucigaşul lui Alex trebuia prins. Trebuia să se facă dreptate. Nu-i mai stăteau în cale decât avizul unui medic asupra stării lui fizice şi opinia psihologului în legătură cu sănătatea dovleacului de pe umeri. Controlul era floare la ureche. Nu crezi că mai fac faţă? insistă Gray văzând că Mick nu răspundea. - Nu asta vreau să spun. -Atunci ce naiba vrei să spui? Ochii gri, umbriţi de durere, ai lui Mick îl fixară cu tristeţe. Părea atât de epuizat... Nu mai avea nimic din bărbatul solid, cu pieptul ca un butoi, cu vocea tunătoare şi o personalitate pe măsură. -Ascultă-mă. Vreau să-ţi cer o favoare, fiule. Gray tresări. Nu pentru că Mick îl numise fiu, ci pentru că fiul real al lui Mick nu mai era. Amândoi îl pierduseră.