În clipa în care am decis să-l părăsesc, în clipa în care mi-am spus destul, ne aflam la 10.500 de metri deasupra oceanului, spintecând aerul cu repeziciune, dar trăind în iluzia de liniște și pace. Exact ca mariajul nostru, aș fi putut spune, dar de ce să stric totul chiar acum? Iată-ne aici, în splendoarea clasei de lux, detașați oarecum de sentimentul de anxietate; nu erau turbulențe, cerul era strălucitor și probabil că pe undeva, printre noi, stătea un agent de securitate deghizat în simplu călător, ciugulind poate din castronelul cu alune uleioase sau citind captivat vreo povestire cu zombie din revista aflată la bord. Ne serviseră băuturile chiar înainte de decolare și, ca s-o spunem pe aia dreaptă, eram deja amândoi cam piliți, cum zăceam așa, cu gura pe jumătate deschisă și capul pe spate. Femei în uniformă se plimbau de colo colo pe culoar, cu niște coșulețe atârnate pe braț, ca variantele sprințare și sexualizate ale Scufiței Roșii. — Mai vreți fursecuri, domnule Castleman? l-a întrebat una dintre ele, o brunetă, aplecându-se spre el cu un clește în mână, iar când sânii i-au alunecat în față, revărsându-se, am văzut cum străvechiul mecanism al excitării se răsucește ca un cuțit, străpungându-i vintrele, o priveliște la care fusesem martoră de mii de ori în atâtea zeci de ani. — Doamnă Castleman? m-a întrebat femeia și pe mine, după o clipă de gândire, dar am refuzat-o. Nu-mi trebuiau prăjiturelele ei sau orice altceva. Mergeam către finalul căsniciei noastre, îndreptându-ne direct spre momentul când urma, în sfârșit, să înșfac ștecărul bifurcat și să-l smulg din găurile lui, să-i întorc spatele unui soț alături de care trăisem ani la rând. Eram în drum spre Helsinki, în Finlanda, un loc la care nu se gândește niciodată nimeni, în afară de momentul când îl ascultăm pe Sibelius1 , când stăm pe băncile de lemn ale unei saune fierbinți, umede, sau mâncăm dintr-un castron cu reni.