Încă de când eram mică și ședeam pe genunchii unchiului meu, care vindea fructe de mango, auzisem vorbindu-se de minunații culegători de cuiburi de păsări, care trăiau într-un ținut îndepărtat numit Malaysia. Aceștia se cățărau voinicește, fără torțe, până la zeci de metri înălțime pe tulpini de bambus unduitoare ca să ajungă la gurile peșterilor din munte. Sub privirile duhurilor celor care își pierduseră viața căzând în gol, bărbații, cocoțați pe crengile acelea firave, se întind și apucă prada delicată, râvnită de bogați: un cuib făcut din salivă de pasăre. În bezna aceea cumplită, cuvinte precum teamă, cădere sau sânge nu trebuie rostite pentru că răsună și pot ațâța spiritele demonice. Singurii prieteni ai culegătorilor de cuiburi sunt stâlpii de bambus care le susțin greutatea corpului. Înaintea oricărui pas, bărbații lovesc cu grijă lemnul, iar dacă acesta oftează trist, cățărătorii îl abandonează imediat. Abia când lemnul de bambus cântă, culegătorii de cuiburi îndrăznesc să-și înceapă urcușul. Unchiul meu obișnuia să spună că inima mea este ca bambusul, iar dacă o tratez cu blândețe și îi ascult cântul, cuibul cel mai mare și cel mai înalt va fi, cu siguranță, al meu.