Se strădui să zâmbească, uitându-se la Denny, la masă, oriunde altundeva decât la hoarda care intra pe uşă. Chiar şi atunci când se uita în altă parte, le auzea: râzând şi ţipând, scrâşnind din dinţi şi dând din aripi, o cacofonie de care nu putea scăpa. Acum veneau în turme, cumva mai dezlănţuite pe măsură ce se lăsa seara, invadându-i spaţiul, punând capăt oricărei speranţe de linişte. Denny nu se uita lung la ea, nu punea întrebări dificile. Îi făcu doar semn să se îndepărteze de masă şi strigă: — Gracie, pune o melodie pentru Ash. La tonomat, Grace puse una dintre puţinele melodii care nu erau country sau blues: „Break Stuff“, a celor de la Limp Bizkit. În timp ce versurile ciudat de liniştitoare şi vocea gravă începeau să prindă viaţă, ducând la o acumulare de furie care îţi făcea stomacul să se strângă inevitabil, Aislinn zâmbi. Dacă aş putea să mă liniştesc aşa, să las anii de hărţuiri acumulate să se reverse asupra zânelor… Îşi trecu mâna pe lemnul neted al tacului, privind cum Faţă-Lunguiaţă se mută lângă Grace. Aş începe cu el. Chiar aici, chiar acum. Îşi muşcă buzele. Desigur, toată lumea ar crede că a luat-o complet razna, dacă ar începe să învârtă tacul şi să lovească în corpuri invizibile, toată lumea mai puţin zânele. Înainte ca melodia să se termine, Denny strânsese ce era pe masă. — Frumos. Aislinn merse către rastelul de pe perete şi puse tacul într-un loc 7 liber. În spatele ei, Faţă-Lunguiaţă chicoti – subţire şi ascuţit – şi îi rupse vreo două fire de păr. — Aşez bilele din nou? Dar din tonul lui Denny se auzi ceea ce el nu spusese: şi anume că ştia răspunsul înainte de a pune întrebarea. Nu ştia de ce, dar putea citi semnele. Faţă-Lunguiaţă îi adulmecă firele de păr. Aislinn îşi drese glasul: — Amânăm? — Sigur. Denny începu să-şi desfacă tacul. Clienţii obişnuiţi nu îi comentau niciodată schimbările de dispoziţie sau apucăturile mai ciudate. Se îndepărtă de masă, luându-şi la revedere în şoaptă pe măsură ce mergea, evitând intenţionat să se uite la zâne. Acestea mutau bilele, se loveau de oameni – orice pentru a provoca probleme –, dar nu îi stătuseră în cale în această seară, nu încă. Se opri lângă masa cea mai apropiată de uşă. — Am plecat. Unul dintre tipi se ridică, părăsind pentru moment o combinaţie frumoasă de bile. Îşi frecă barbişonul, mângâind părul scurt, cărunt. — E ora de plecare a Cenuşăresei? — Ştii cum e – trebuie să ajungi acasă înainte ca pantoful să cadă. Îşi ridică piciorul, încălţat cu un pantof de sport ponosit. — Nu are sens să tentez vreun prinţ. El pufni şi se întoarse la masă. O zână cu ochi ca de căprioară îşi croi drum prin cameră; cu oase subţiri şi parcă cu prea multe încheieturi, era vulgară şi superbă, în acelaşi timp. Ochii erau mult prea mari pentru chipul său, dându-i o expresie speriată. Împreună cu trupul slab, ochii aceia o făceau să pară vulnerabilă, inocentă. Nu era. Niciuna dintre ele nu e. Femeia care stătea la masa de lângă Aislinn scutură un muc de ţigară în scrumiera şi aşa prea plină. 8 — Ne vedem weekendul viitor. Aislinn încuviinţă cu o mişcare din cap, fiind prea încordată ca să răspundă. Cu o mişcare extrem de rapidă, Ochi-de-Căprioară scoase limba lungă şi albastră către o zână cu copite despicate. Zâna făcu un pas înapoi, dar deja pe obrajii săi scobiţi se scurgea o dâră de sânge. Ochi-de-Căprioară chicoti. Aislinn îşi muşcă tare buzele şi ridică o mână pentru a-l saluta pentru ultima dată pe Denny. Concentrează-te. Se strădui să păşească drept, calm: stări prin care nu trecea în acele momente. Ieşi din local, ţinându-şi cu greu gura pentru a nu articula cuvinte periculoase. Dorea să vorbească, să le spună zânelor să plece, ca să nu plece ea, dar nu putea. Niciodată. Dacă ar fi făcut-o, i-ar fi aflat secretul: ar fi ştiut că ea le poate vedea. Singura cale prin care putea supravieţui era să păstreze secretul; bunica o învăţase regula înainte să înveţe să-şi scrie numele: ţine capul în jos şi gura închisă. Părea greşit să fie nevoită să se ascundă, dar dacă doar ar fi încercat să încalce regula, bunica ar fi consemnat-o la domiciliu – să înveţe acasă, fără piscină, fără petreceri, fără libertate, fără Seth. Petrecuse destul timp în această situaţie, în timpul gimnaziului. Niciodată. Aşa că – stăpânindu-şi furia – Aislinn se îndreptă spre centru, către siguranţa relativă pe care i-o ofereau barele de fier şi uşile de oţel. Fie în forma sa de bază, fie sub forma mai pură de oţel, fierul era otrăvitor pentru zâne şi, prin urmare, extrem de reconfortant pentru ea. În ciuda zânelor care patrulau pe străzi, Huntsdale era acasă. Vizitase Pittsburghul, se plimbase prin Washington, explorase Atlanta. Erau destul de frumoase, dar prea opulente, prea vii, prea pline de parcuri şi copaci. Huntsdale nu era prosper. Nu m