Uşa se deschise, iar Clarke ştiu că venise vremea să moară. Ochii i se fixară pe cizmele gardianului şi se pregăti pentru un val de frică, de panică disperată. Dar, când se ridică în coate, dezlipindu-şi cămaşa de patul ud de transpiraţie, nu simţi decât uşurare. Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar pentru ea nu exista izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colţurile încăperii întunecate. Umpleau liniştea dintre bătăile inimii ei. Ţipau din cele mai adânci cotloane ale minţii ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă. Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât şi-ar fi putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi fost iertată la apel, nu ar fi existat cu adevărat o graţiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereţii oricărei celule. Gardianul îşi drese glasul şi îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. — Deţinut numărul 319, te rog să te ridici. Era mai tânăr decât se aşteptase, iar uniforma atârna lejer pe trupul slab, lucru care trăda faptul că era proaspăt recrut. Câteva luni de raţii militare nu erau suficiente pentru a alunga spectrul foametei care bântuia pe navele spaţiale ale Coloniei: Walden şi Arcadia. Clarke trase adânc aer în piept şi se ridică în picioare. — Întinde mâinile, îi zise el şi scoase o pereche de cătuşe metalice din buzunarul uniformei albastre. Clarke se înfioră când pielea lui o atinse pe a ei. Nu mai văzuse niciun om de când o aduseseră în noua celulă, cu atât mai puţin să fi atins vreunul. — Sunt prea strânse? o întrebă, tonul aspru fiind îmblânzit de o notă de simpatie, lucru care o făcu să simtă o strângere de inimă. Trecuse atât de mult de când nimeni în afară de Thalia – fosta ei colegă de celulă şi singura ei prietenă din întreaga lume – nu îi mai arătase compasiune. Scutură din cap. — Aşază-te pe pat. Doctorul e pe drum. — O vor face aici? întrebă Clarke cu voce răguşită, iar cuvintele ieşiră greu. Dacă un doctor era pe drum, însemna că renunţaseră să o judece din nou. Nu era surprinsă. Potrivit legilor Coloniei, adulţii erau executaţi imediat după condamnare, iar minorii erau închişi până când împlineau optsprezece ani şi li se dădea o ultimă şansă de a se apăra. Dar în ultima vreme oamenii 6 erau executaţi la câteva ore după procesele pentru infracţiuni care, cu câţiva ani în urmă, ar fi fost iertate. Totuşi, era greu de crezut că o vor face în celula ei. Într-un fel, abia aşteptase o ultimă plimbare până la spital, unde petrecuse atât de mult timp, pe durata stagiaturii – o ultimă şansă de a mai simţi ceva familiar, chiar şi doar mirosul dezinfectantului şi zumzetul sistemului de ventilaţie –, înainte de a-şi pierde pentru totdeauna abilitatea de a simţi. Gardianul vorbi fără să o privească în ochi: — Trebuie să te aşezi. Clarke făcu câţiva paşi mici şi se aşeză încordată pe marginea patului îngust. Deşi ştia că izolarea deforma perceperea timpului, era greu de crezut că stătuse acolo – singură – aproape şase luni. Anul pe care îl petrecuse cu Thalia şi cu a treia colegă de celulă, Lise, o tipă nesuferită, care zâmbise pentru prima dată când o luaseră de acolo pe Clarke, i se păruse o eternitate. Dar nu exista o altă explicaţie. În ziua aceea probabil că împlinea optsprezece ani şi singurul cadou care o aştepta era o seringă care avea să-i paralizeze muşchii, până când inima ei avea să se oprească. După aceea, trupul ei lipsit de viaţă avea să fie abandonat în spaţiu, după cum era obiceiul în Colonie, lăsat să plutească la nesfârşit prin galaxie. În uşă apăru o siluetă şi un bărbat înalt şi zvelt intră în celulă. Deşi părul gri care îi ajungea până la umeri îi acoperea parţial ecusonul de pe gulerul halatului alb, Clarke nu avea nevoie să îl vadă pentru a şti că era consultantul medical principal al Consiliului. Îşi petrecuse partea mai bună a anului dinaintea condamnării pe lângă dr. Lahiri şi nici nu mai ştia numărul orelor în care stătuse lângă el în timpul operaţiilor. Cealaltă stagiară o invidiase şi se plânsese de nepotism, când aflase că dr. Lahiri era unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai tatălui său. Cel puţin fusese, înainte ca părinţii ei să fie executaţi. — Bună, Clarke, zise el amabil, de parcă s-ar fi salutat în sala de mese a spitalului, nu într-o celulă. Cum te simţi? — Mai bine decât o să fiu peste câteva minute, presupun. Dr. Lahiri obişnuia să zâmbească la umorul negru al lui Clarke, dar de data aceasta tresări şi se întoarse spre celălalt bărbat. — Poţi să îi desfaci cătuşele şi să ne laşi un moment, te rog? Gardianul se foi. — N-ar trebui să o las nesupravegheată. — Poţi să aştepţi chiar lângă uşă, afară, zise dr. Lahiri, cu un calm exagerat. E o fată de şaptesprezece ani, neînarmată. Cred că o să pot ţine lucrurile sub control. Gardianul evită privirea lui Clarke, în timp ce îi scotea cătuşele. Dădu 7 scurt din cap către dr. Lahiri şi ieşi. — Vrei să spui că sunt o fată neînarmată, de optsprezece ani, zise Clarke şi se forţă să zâmbească. Sau ai devenit unul dintre acei oameni de ştiinţă zăpăciţi, care niciodată nu ştiu ce an e? Aşa fusese tatăl ei. Uitase să programeze luminile circadiene din apartamentul lor şi ajunsese să lucreze la 0400, prea absorbit de cercetările lui pentru a observa că holurile navei erau pustii. — Încă ai şaptesprezece ani, Clarke, îi zise dr. Lahiri, pe tonul acela calm şi lent pe care, de obicei, îl rezerva pacienţilor care se trezeau după operaţie. Ai stat la izolare trei luni. — Atunci ce cauţi aici? întrebă ea, fără să-şi poată masca panica din voce. Legea spune că trebuie să aştepţi până împlinesc optsprezece. — A intervenit o schimbare de planuri. Doar atât sunt autorizat să-ţi spun.