Mama a murit de dimineaţă şi e pentru prima oară când mă supără. Seara, distrus de-atâta plâns, nu am impresia că m-a părăsit, ci mai degrabă mă tem că am abandonat-o eu pe ea. Sunt îngrijorat… Pe unde-o fi? O fi având nevoie de mine? Aş vrea să alerg până în acel loc necunoscut pe care-l descoperă acum, să o susţin, să-i alung spaima, să o iau pe după umăr, să-i cobor palma în scobitura cotului meu şiapoi să-i şoptesc la ureche: „Las c-o să meargă!” Probabil că ar izbucni în râs – o amuza felul în care imitam graiul celor din Charleroi. De cincizeci şi şase de ani, de când ne-am întâlnit şi am început să mergem umăr la umăr, ne simţim puternici, senini, în centrul unui univers ale cărui peisaje se organizează sub paşii noştri. Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră. După viaţă, ne-am fi obişnuit cu moartea împreună, nu-i aşa? Nu concep să moară singură, chiar dacă întotdeauna mori singur. Nu concep să plece fără mine, deşi, mi-ar obiecta, nu-ţi iei fiul într-o asemenea călătorie! S-a retras, aşadar, curajoasă, în vârful picioarelor, singură. Mama rămâne mamă până la capăt. Cum de-am putut să nu simt nimic în zori, în clipa în care se sfârşea? Fiindcă eram atât de apropiaţi, ataşaţi prin legături zdravene, inseraţi într-o pânză de vibraţii care traversau într-o secundă cei şase sute de kilometri care despart Lyonul de Bruxelles, ar fi trebuit să aflu pe loc de plecarea ei de lângă mine, pe dinlăuntru, prin intuiţie, telepatie, febră! În loc de asta, m-am trezit euforic, m-am uitat la ziua aurită care se anunţa, am contemplat cireşul japonez dilatat de miile de flori spumoase, când un apel telefonic… Nu înţeleg: a murit, iar eu nu am simţit nimic. Nimic. Şi-atunci totul – cu-adevărat totul – se prăbuşeşte. Mămico, ai murit de dimineaţă şi e pentru prima oară când mă superi.