Nu am nimic altceva în afară de un caiet de notiţe şi un stilou spart şi numerele din minte ca să-mi ţină companie. 1 fereastră. 4 pereţi. 13 metri pătraţi de spaţiu. 26 de litere într-un alfabet pe care nu l-am mai vorbit de 264 de zile de izolare. 6.336 de ore de când n-am mai atins o altă fiinţă umană. — O să ai un coleg de celulă cameră, mi-au spus ei. — Sperăm să putrezeşti aici Fiindcă te-ai purtat frumos, mi-au spus ei. — Alt psihopat ca tine Gata cu izolarea, mi-au spus ei. Ei sunt temnicerii Restauraţiei. Iniţiativa care se presupunea că va ajuta societatea noastră muribundă. Aceiaşi oameni care m-au scos din casa părinţilor mei şi care m-au încuiat într-un ospiciu pentru un lucru pe care nu-l puteam controla. Nimănui nu-i pasă că eu nu ştiam de ceea ce eram în stare. Că nu ştiam ce fac. Habar n-am unde mă aflu. Ştiu doar că am fost transportată de către cineva într-o camionetă albă, care a condus 6 ore şi 37 de minute pentru a mă aduce aici. Ştiu că am fost prinsă cu cătuşe de scaun. Ştiu că am fost legată de scaun. Ştiu că părinţii mei nu s-au deranjat să-şi ia rămas-bun. Ştiu că nu am plâns când am fost luată. Ştiu că cerul se întunecă în fiecare zi. Soarele alunecă în ocean şi aruncă raze maronii şi roşii şi galbene şi portocalii în lumea de dincolo de fereastra mea. Un milion de frunze dintr-o sută de crengi diferite se clatină în vânt, fluturând cu falsa promisiune a zborului. Rafala de vânt le prinde aripile uscate doar pentru a le forţa să alunece în jos, uitate, călcate în picioare de către soldaţii de dedesubt. Oamenii de ştiinţă spun că nu mai sunt aşa de mulţi copaci cum erau înainte. Ei spun că lumea noastră a fost cândva verde. Că norii noştri au fost cândva albi. Că soarele nostru a fost mereu cel mai bun tip de lumină. Însă eu am doar nişte amintiri vagi despre acea lume. Nu-mi amintesc prea multe din trecut. Singura existenţă pe care o ştiu acum e cea care mi-a fost dată. Un ecou a ceea ce a fost cândva.