SE RIDICĂ ÎN PICIOARE ÎN GRĂDINĂ, UNDE LUCRASE, ŞI priveşte în zare. Simte o schimbare de vreme. Încă un suflu de vânt, un susur de sunete prin aer, şi înalţii chiparoşi se leagănă uşor. Ea se întoarce şi o porneşte în sus spre casă, sărind peste un zid pitic, simţind pe braţele dezgolite primele picături de ploaie. Traversează loggia1 şi intră repede în casă. Trece prin bucătărie fără să se oprească, urcă scările pe întuneric şi străbate lungul coridor la capătul căruia se zăreşte pragul de lumină al unei uşi întredeschise. Intră în camera care, la rândul ei, e o grădină – formată însă din arbori şi boite de verdeaţă pictate pe ziduri şi pe tavan. Bărbatul e întins pe pat, cu trupul dezvelit în adierea vântului, şi, auzind-o, îşi întoarce încet capul spre ea. O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi, ţinându-i-o deasupra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul. Peste fluierul piciorului sunt cele mai adânci arsuri. Dincolo de vineţiu. Os curat. Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul, penisul dormind ca un căluţ de mare, şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El este sfântul ei deznădăjduit. Întins pe spate, fără pernă, privind în sus, la frunzişul de pe tavan, un umbrar de ramuri verzi şi, deasupra, cerul albastru. Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva. Ce? întreabă ea, pierzându-şi şirul gândurilor. El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână în buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructului. El începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste luni de dinainte de moarte. Sunt poveşti pe care bărbatul le deapănă în şoaptă în liniştea odăii, şi care plutesc din zare în zare ca un şoim. Se trezeşte în îmbrăţişarea copacului pictat în jurul său, cu revărsarea sa de flori, cu braţe de arbori seculari. Îşi aminteşte mese în aer liber, o femeie care i-a sărutat părţi ale trupului azi arse, de culoarea vinetelor coapte. Am petrecut săptămâni în şir în deşert uitând să mai privesc luna, spune el, precum un soţ poate petrece zile întregi fără a se uita în ochii soţiei sale. Acestea nu sunt păcate ale uitării, ci semne ale unei prea mari preocupări. Îşi fixează privirea pe faţa tinerei femei. Dacă ea îşi întoarce capul, ochiul lui o însoţeşte până se afundă în zid. Ea se apleacă spre el. Cum ai fost ars? După-amiaza e târzie. Mâinile lui se joacă cu o fâşie de cearşaf, mângâind-o cu coamele degetelor. Am căzut arzând în deşert. M-au găsit şi mi-au făcut o targa din crengi şi m-au târât în ea prin pustie. Am traversat Marea de Nisip, trecând din când în când albii de râu secate. Vezi tu, erau nomazi. Beduini. Am căzut din zbor şi până şi nisipul s-a aprins. M-au văzut ridicân-du-mă gol din flăcări. Casca de piele de pe cap – o torţă vie. M-au aşezat într-un cuib, o luntre pentru un hoit, şi paşi au bufnit în nisip alergând cu mine. Rupsesem monotonia deşertului. Beduinii erau buni cunoscători ai focului. Ştiau despre avioane care, din l939 încoace, tot cădeau din cer. Printre uneltele şi instrumentele lor erau unele făcute din metalul avioanelor prăbuşite şi al tancurilor sfărâmate. Era epoca războiului din ceruri. Puteau să recunoască zumzăitul unui avion lovit, ştiau cum să se folosească de asemenea ruine. Cel mai mărunt şurub dintr-o carlingă devenea un giuvaer. Am fost probabil primul care s-a ridicat în viaţă dintr-o maşinărie arzândă.