Trăim într-o lume a schimbărilor, în care sunt cultivate îndoiala, nesiguranţa şi anxietatea. În timp ce unele persoane consideră că stresul este necesar pentru a atinge performanţe maxime, pentru mult mai multă lume stresul este cauza unor boli împovărătoare. În urmă cu numai o sută şi ceva de ani, atacul de cord (una dintre cele mai grave boli provocate de stres) era doar o ciudăţenie medicală. Oare pentru că acum un secol ne era mult mai uşor să ne relaxăm? În acele timpuri, calitatea vieţii era mai importantă decât cantitatea de lucruri făcute – iar oamenii erau mai degrabă fiinţe decât „înfăptuitori“. Nu putem călători înapoi în timp, în schimb, putem învăţa să ne reclădim un stil de viaţă mult mai sănătos şi mai relaxant, prin care să regăsim ceva din acea pace pierdută. Trebuie doar să vrem, iată singura condiţie. La începutul anilor 1980, am început să fiu foarte stresat. În perioada aceea nu-l numeam stres, îi spuneam, pur şi simplu, durere. Lucram până la ore târzii, şapte zile pe săptămână, împins de termenele de predare presante. Relaţiile mele erau departe de a fi armonioase, locul de muncă nu-mi aducea nici o satisfacţie, viaţa mi se părea adesea lipsită de sens şi nu se ivea nici o lumină la capătul tunelului. Mi-am petrecut câteva luni pentru a-mi analiza durerea, atât pe plan intern, cât şi extern şi pentru a încerca să găsesc soluţii. 

Mi-am dat seama că înţelegerea de sine este unul dintre lucrurile pe care nu le învăţăm de nicăieri, iar, dacă nu mă pot înţelege, cum oare pot să-mi gestionez propria persoană? – nu îmi pot gestiona nici gândurile, nici sentimentele, nici atitudinile. Am înţeles că trebuie să îmi schimb stilul de viaţă şi că trebuie să mă întorc la şcoală. Nu în scopuri academice, ci la adevărata şcoală a vieţii noastre, adică la propria conştiinţă. Tot ceea ce învăţăm şi tot ceea ce dezvăţăm se petrece în interiorul conştiinţei noastre, acolo ne formăm o viziune şi luăm decizii. Cercetarea mea a fost aprofundată şi amănunţită şi a dus la descoperirea cauzelor fundamentale ale nefericirii umane de la varii niveluri intelectuale, emoţionale şi spirituale. Din fericire, am mai descoperit că darul cel mai important pe care i-l putem face sinelui este capacitatea de a recrea conexiuni cu starea de pace interioară care a existat dintotdeauna în fiinţa noastră. Mi-am dat seama că este cu putinţă să schimbăm calitatea relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi, însă numai atunci când folosim cea mai profundă resursă interioară a noastră, aceasta fiind iubirea, aşa cum ştim cu toţii. Am descoperit că procesul de luare a deciziilor, care pentru multă lume implică un anumit nivel de stres, este ameliorat atunci când ne folosim de înţelepciunea noastră înnăscută. Este o resursă pe care o are toată lumea la dispoziţie, dar puţini învaţă să o folosească. Am constatat că această muncă interioară n-ar fi putut să o facă în locul meu nici o carte, nici un seminar şi nici un guru – deşi mi-au fost adesea de folos, în perioadele chinuitoare de stres, pentru a-mi aduce aminte de paşii următori ai drumului meu, dar şi de credinţa iluzorie că stresul este pe cât de necesar, pe atât de inevitabil. Schimbarea a devenit posibilă prin intermediul practicilor meditaţiei şi ale concentrării combinate cu puterea acţiunilor personale şi cu reconstituirea unei conştientizări spirituale.