Nu ştiu exact ce înseamnă să citeşti cartea aceasta. Ştiu numai cum a fost să trăieşti scrierea ei. A M-am mutat în America în 1992. In mintea mea, ceva a început să se mişte. Erau diferite idei despre care ştiam că sunt importante şi care totuşi păreau disparate - doi bărbaţi care se întâlnesc într-un avion, o maşină pe gheaţă, semnificaţia trucurilor cu monede şi, mai mult decât orice, America, acest loc straniu, imens în care mă aflam şi pe care ştiam că nu îl înţeleg încă. Dar pe care voiam să îl înţeleg. Mai mult decât atât - pe care voiam să îl descriu. Şi dintr-odată, în timpul unei escale în Islanda, pe când priveam o dioramă turistică reprezentând călătoriile lui Leif Erickson, totul a început să se lege. Le-am scris agentului şi editorului meu, explicându-le cum va fi cartea. Am intitulat scrisorile „Zei americani", sigur fiind că voi găsi mai târziu un titlu mai bun. Câteva săptămâni mai târziu, editorul meu mi-a trimis o machetă pentru coperta cărţii. Se vedeau acolo o şosea, un fulger şi titlul „Zei americani". Părea să fie chiar coperta cărţii pe care plănuisem s-o scriu. Faptul de a avea coperta înaintea cărţii mi s-a părut în acelaşi timp descurajant şi entuziasmant. Am pus-o pe un perete şi am privit-o intimidat, iar toate intenţiile mele de a găsi un alt titlu s-au dus pentru totdeauna. Aceasta era coperta cărţii. Aceasta era cartea. 

Mai rămânea doar s-o scriu. Am scris primul capitol în timpul unei călătorii cu trenul de la Chicago la San Diego. Şi am continuat să călătoresc, şi am continuat să scriu. Am condus din Minneapolis în Florida pe şosele secundare, urmând drumul pe care mă gândeam că Shadow îl va străbate în carte. Am scris, şi atunci când m-am împotmolit am pornit din nou la drum. Am mâncat pateuri în Upper Peninsula şi găluşte de porumb în Cairo. Am încercat din răsputeri să nu scriu decât despre locurile în care am fost. Mi-am scris cartea în multe locuri - în case din Florida, şi într-o cabană de pe malul unui lac din Wisconsin, şi într-o cameră de hotel din Las Vegas. L-am urmat pe Shadow în călătoria sa, iar când nu mai ştiam ce se întâmplă cu Shadow scriam câte o poveste despre venirea în America, iar când ajungeam la sfârşitul ei ştiam ce anume făcuse Shadow, aşa încât mă întorceam la el. Voiam să scriu două mii de cuvinte pe zi, iar dacă scriam o mie de cuvinte pe zi eram fericit. A, îmi amintesc că, atunci când am terminat prima versiune, i-am declarat lui Gene Wolfe, care este cel mai înţelept scriitor şi a scris mai multe romane minunate decât toţi cei pe care-i cunosc, că am învăţat acum în sfârşit cum se scrie un roman. Gene m-a privit şi mi-a zâmbit blând. „Nu înveţi niciodată cum se scrie un rom an", mi-a spus el. „Nu înveţi decât cum se scrie romanul la care lucrezi." Avea dreptate. Am învăţat să scriu rom anul pe care-1 scriam, şi nimic mai mult. Totuşi, era un rom an straniu, special cel pe care învăţasem să-l scriu. Am fost mereu conştient de distanţa la care se afla faţă de cartea frumoasă, aurită, sclipitoare, perfectă pe care o aveam în minte, dar chiar şi aşa, m-a făcut fericit.