Pe pachetul de ceai verde „Celestial Seasonings" se poate citi o scurtă prezentare a calităţilor sale: „Ceaiul verde este o sursă naturală de antioxidanţi, care neutralizează moleculele nocive din organism, cunoscute sub denumirea de radicali liberi. Neutralizând radicalii liberi, antioxidanţii ajută la menţinerea sănătăţii naturale a organismului." Mutatis mutandis, nu este oare noţiunea de totalitarism unul dintre principalii antioxidanţi ideologici, al cărui rol a fost, de-a lungul existenţei sale, să neutralizeze radicalii liberi şi astfel să ajute la menţinerea sănătăţii politico-ideologice a organismului social? În aceeaşi măsură ca şi viaţa socială, lumea academică de astăzi, ce se autointitulează „radicală" este pătrunsă de reguli şi de interdicţii nescrise; deşi aceste reguli nu sunt niciodată fommlate explicit, nerespectarea lor poate avea consecinţe grave. Una dintre aceste reguli nescrise se referă la ubicuitatea incontestabilă a nevoii de a-ţi „contextualiza" sau „situa" poziţia: modul cel mai facil de a câştiga automat teren Într-o dezbatere este să pretinzi că oponentul nu şi-a „situat" corespunzător poziţia Într-un context istoric: „Vorbiţi despre femei - care femei? Nu există femei pur şi simplu, aşa că nu cumva prin această discuţie generalizată despre femei, deşi aparent imparţială din toate punctele de vedere, avantajaţi anumite tipuri de femei şi le excludeţi pe altele?" De ce această istoricizare radicală este falsă, În ciuda sâmburelui de adevăr pe care, evident, îl conţine? Pentru că Însăşi realitatea socială de astăzi (piaţa globală din capitalismul târziu) este domi- nată de ceea ce Marx a numit puterea „abstractizării reale": circulaţia Capitalului este forţa „deteritorializării" radicale (ca să folosim termenul lui Deleuze), care, prin însăşi funcţionarea sa, eludează cu succes unele condiţii specifice şi nu se mai poate „înrădăcina" În ele. Spre deosebire de ideologia clasică, nu mai este universalitatea cea care blochează mişcarea de părtinire, de favorizare a unui anumit conţinut; Însăşi încercarea de a localiza anumite rădăcini este cea care Îngrădeşte ideologic realitatea socială a domniei „abstractizării reale". O altă regulă apărută În ultimii zece ani constă În faptul că Hannah Arendt a fost înălţată pe o poziţie de autoritate intangibilă, un punct de transfer. Până acum 20 de ani, radicalii de stânga o discreditau, considerând-o vinovată de introducerea noţiunii de „totalitarism", ce reprezenta arma-cheie a Occidentului În lupta ideologică a Războiului Rece: dacă la o conferinţă de studii culturale din anii '70 erai Întrebat cu nevinovăţie: „Nu cumva raţionamentul dumneavoastră se apropie de cel al lui Arendt?", Însemna că ai sfeclit-o. Însă astăzi se pretinde să fie tratată cu respect - chiar şi personalităţile a căror orientare fundamentală pare să-i pună în opoziţie cu Arendt (psihanalişti ca Julia Kristeva, deoarece Arendt respinge teoriile psihanaliste; adepţi ai Şcolii de la Frankfurt, cum ar fi Richard Bernstein, din pricina animozităţii excesive manifestate de Arendt faţă de Adorno) Încearcă' misiunea imposibilă de a reconcilia vederile acesteia cu crezul lor politic principal. Această înălţare a lui Arendt este poate cea mai limpede dovadă a înfrângerii teoretice a stângii - a faptului că stânga a acceptat principalele coordonate ale democraţiei liberale („democraţie" versus „totalitarism" etc.) şi că Încearcă acum să-şi redefinească (o)poziţia În interiorul acestui spaţiu. Primul lucru care trebuie făcut este, deci, să încălcăm fără teamă aceste tabuuri liberale: şi ce dacă suntem acuzaţi că suntem „antidemocratici", „totalitarişti" ...