Era început de primăvară, dar seara mirosea a toamnă. Tata ne-a anunţat că ne ia cu el în port, dacă ne spălăm de pe faţă lacrimile uscate. Era unica lui distracţie la care ne permitea să participăm şi noi, copiii lui. Astăzi soseau piraţii: aduceau cu ei sclave de dincolo de mare. Şi el ne-a vorbit din ajun că vrea să-şi cumpere una. Când apăru din larg corabia lor mică, legănată de valuri, aidoma unei coji de nucă, bătută de vânturi şi dinspre pupă şi dinspre provă, când am văzut-o cum lunecă printre stânci şi recife, în apa care clocotea, cu catargul ars de fulgere şi pânza ferfeniţită de vânturi, gata-gata să se scufunde cu tot cu sclave şi negustori, toată seliştea care aştepta pe ţărm s-a umplut de o bucurie nestăvilită, ca la lupta de cocoşi. Atunci când piraţii şi-au aruncat ancora grea, în jurul căreia corabia a prins pe dată să danseze, sărind de pe o creastă de val pe alta, femeile de pe ea au început să ţipe 6 speriate, până au fost coborâte într-o barcă cu găuri, care le-a adus pe mal, unde au fost aliniate una lângă alta. Apoi a coborât şi negustorul. Era un bărbat tuciuriu la chip, cu bot de peşte şi cu două picioare de lemn. A pornit să-şi laude marfa şi să-şi îndemne cumpărătorii să asculte cum cadânele, dincolo de feregeaua coborâtă pe chipul fiecăreia dintre ele, gem de singurătate. Între acele prizoniere fără valoare, cum le-a zis părintele nostru, care venise înconjurat de noi – cei zece copii ai săi din zece căsătorii diferite, femeile lui fiindu-i răpite de alţi piraţi, în zile când bărbaţii satului se aflau cu toţii în ceaihana şi jucau zaruri, – o singură sclavă se deosebea de altele: atunci când i s-a smuls vălul de pe chip, ca şi celorlalte femei doar pentru clipa vânzării, ea s-a uitat în direcţia noastră şi mi-a zâmbit.