DE CÂND, ÎNTR-O NEFERICITA ÎMPREjurare, părinţii lui Matei Iliescu părăsiseră Bucureştii aşezându-se în N., obscur orăşel de provincie, Tudor nu îl mai văzuse pe vărul său de care îl legau amintiri de neuitat şi sentimente adânci. Fu deci grozav de bucuros când tatăl său avu nişte treburi în N. şi, cunoscându-i sufletul, îl invită să-l însoţească. Dar ce surpriză când, împingând poarta de lemn şi intrând pe o alee de trandafiri mărginită de tei groşi în scoarţa cărora vântul mişca uşor mătănii de praf, se află faţă în faţă cu un băiat ca de vreo paisprezece ani, slab, cu ochii întunecaţi şi răi, cu picioarele prea subţiri ieşind din pantaloni rămaşi scurţi, şi care şedea pe vine, cu capul pe jumătate ascuns în pledul cu desene pătrate de pe spate, şi lovea cu nuiaua în flori, azvârlind în sus petalele lor albe, roşii, zdrobite şi sfâşiate, în timp ce striga cu o voce subţire şi particular neplăcută Aşa! Când îi zări se făcu alb la faţă, le întoarse spatele şi porni în sus pe alee. — Strigă-l, şopti tatăl lui Tudor, ciupindu-l violent de braţul drept pe care i-l ţinea. Acesta e Matei. Alergă după vărul său şi îl cuprinse pe la spate în braţe, mai degrabă speriat de a nu fi recunoscut în el nici una din trăsăturile iubite, decât emoţionat de această întâlnire atât de dorită şi pregătită şi când, confuz de mina furioasă pe care o făcu Matei, îi spuse, bâlbâindu-se, cine este, surpriza lui Tudor nu mai cunoscu margini căci chipul aceluia se umflă pe moment şi un râu fierbinte de lacrimi începu să-i curgă din ochii pe piept. La tatăl lui Tudor se repezi cu braţele deschise, plângând mereu şi cu o astfel de expresie de dragoste şi recunoştinţă încât el, neputându-i găsi o justificare şi rău impresionat şi de scena la care fără voie fuseseră martori cu o clipă înainte, îşi făcu despre nepotul său o impresie defavorabilă. În timp ce se petreceau acestea şi unchiul lui Matei, jenat de efuziunile al căror obiect era, zâmbea fără să ştie prea bine ce trebuie să facă şi-şi suplinea ignoranţa prin câteva cuvinte mecanice a căror crudă indiferenţă Tudor o prinse pentru că el însuşi o încerca faţă de aceste lacrimi şi îmbrăţişări ale unui străin şi avu astfel un sentiment de răutăcioasă complicitate cu tatăl său, din capătul opus al aleii înaintă precipitat către ei o doamnă cu părul cărunt în care Tudor recunoscu pe mătuşa lui şi la vederea căreia Matei îşi şterse ochii cu dosul mâinii şi se strădui, fără să izbutească prea bine, să îşi alunge semnele emoţiei şi să-şi recâştige contenenţa normală. — Băiatul e foarte sensibil, spuse tatăl lui Tudor fratelui său, arătându-i pe fereastră pe Matei care, ţinându-şi vărul cu mâna stângă pe după umeri, îl conducea prin micul său domeniu. Păşea repede şi făcea cu mâna liberă gesturi însufleţite. Domnul Iliescu se posomorî. — Aşa este. A suportat destul de greu schimbarea din viaţa noastră. Deşi suntem de patru ani aici, nu se poate împrieteni cu nimeni. Profesorii mi se plâng de sălbăticia lui, pretind că se bate mereu cu copiii la şcoală, că îi insultă. Probabil însă că şi aceia abuzează pentru că Matei este un băiat bun. În general nu poate suferi pe nimeni de-aici. Ei! exclamă domnul Iliescu părăsind fereastra şi trântindu-se pe canapea unde fratele lui îl urmă imediat, cu timpul o să-i treacă şi suferinţa aceasta o să-l călească. Să ştii că am trimis vorbă lui Albu să vie astă-seară şi veţi putea discuta ce te interesează. Lili, spuse el doamnei Iliescu, ce tocmai intra surâzătoare în micul salon, vezi, te rog, ca băieţii să nu stea prea mult pe malul iazului să nu răcească, fiindcă ieri a plouat şi acolo e cam umed. Desigur, se întoarse domnul Iliescu spre fratele său, Matei îl duce acum drept acolo. E într-adevăr un loc foarte frumos, unde-şi petrece mai tot timpul.