Cu vântul în faţă, mergea pe lângă sania cu boi, O lacrimă, ca o boabă mare de mărgăritar, îi îngheţase pe umărul obrazului scofâlcit. Dar când se răsuci în urmă, spre sania lui moş Nichifor Bleah, boaba lunecă peste cojocelul rufos şi se pierdu în pulberea zăpezii. Pe şleaul spre Iaşi, ca prin ceaţă, zărea şir lung de sănii, târîndu-se greoi peste omătul frământat de copite. In lungul drumului, trăg-ea vânt tăios de miazănoapte; din negura rece scăpărau fulgi mărunţi. Dar nu din pricina frigului plângea Radu lui Ion Marcu; lăsase acasă mama bolnavă, cu fierbinţeală şi aiurare. Tatăl i-a murit acum două luni. De ciumă. Cu încă doi fraţi. Fără să le pese de asta, slujitorii boiereşti l-au mânat la Iaşi cu darurile satelor pentru nunta domniţei Miariia. Că asta-i osânda vecinilor din Moldova: să trudească zi şi noapte, iarnă şi vară, în tot anul şi în toată clipa, pentru boieri, pentru mănăstiri, pentru domnie şi pentru turci. Să tragă în jug, aidoma boilor, pentru toţi. In popasul făcut cu un ceas în urmă, la hanul din Codăeşti, un flăcău spusese: — S’aude că-i negrăit de frumoasă domniţa Maria, mireasa. — Este... oftă moş Nichifor Bleah, om nalt şi slab, cu gât lung de cocostârc şi glas gros de urs somnoros. Iar ginerele mărieisale Vasile Vodă-i din neam mare, crăiesc, din ţara Litvei. Dar cu cât e mai strălucit neamul lui, cu atât mai întunecată suferinţa noastră şi mai amară... Doamne, ai dat ani de belşug. La grâu şi la stupi, mană. Dar nesătula stăpânirii lăcomie, sac fără fund, istoveşte belşugul, oricât de mare. Uite, cest copil oare mătăhăeşte prin omăt — şi mişcă o sprânceană spre Radu lui Marcu — are doisprezece ani. Dela Sfântul Neculai nu mai are tată... Cine să meargă la domnie cu dijma?... L-a în vineţit frigul. Crud. Fără vlagă. Acuşi cade din picioare zdrobit de osteneală. Mumă-sia o fi murit de alaltăieri, de când am plecat dela Mileşti. Ii rămân copiii pe drumuri: patru cerşetori... Povesti apoi, în şoaptă, despre unii ţărani fugiţi în Transilvania, de greul birurilor: Fug, că dacă acum când e belşug nu mai pot îndura jupuirea, cum o fi când veni-vor vremi de năpastă? Şi mai departe, moş Nichifor Bleah, prisăoar de 'felul lui, istorisi cum a fugit, acum şapte ani, de răul boierului Gavrilă Milescu şi s’a ascuns în Ţara Românească la o moşie mare a lui Papa Brâneoveanu din Oltenia. A fugit împreună cu alţii de prin satele încăpute pe mâna fraţilor lui Vasile Vodă Lupu, ori a lui Tonia şi Iordache Cantacuzino. Domnul din Moldova era în război cu Matei Basarab, domnul din Ţara Românească. Ca să câştige războiul, amândoi storceau cumplit norodul. Totuşi moldovenii auziseră că muntenii ar duce-o ceva mai uşor. De aceea moş Nichifor şi cu ceilalţi s’au furişat prin păduri. S’au întâlnit şi cu lefegii din oastea lui Vasile Vodă, răşchiraţi după jafuri până iadânc în păduri unde, din pricina războiului, se bejeniseră muntenii.